Consilierul pentru securitate națională al președintelui Nicuşor Dan, Marius Lazurca, a susținut recent că, din experiența sa profesională, nu a observat ca în așa-numitul „deep state” din România să existe persoane aflate în funcții importante care să fie loiale puterii de la Kremlin. Lazurca a argumentat că îi este greu să găsească dovezi pentru ideea că, în structurile închise ale statului român, ar exista un sistem sau o rețea care să creeze loialitate față de Federația Rusă.
A trata războiul hibrid al Rusiei împotriva României strict din perspectiva unor dovezi de spionaj clare, ale unor rețele de putere în interiorul instituțiilor statului, care ar lucra în mod asumat, în slujba Kremlinului, este o abordare pe cât de superficială, pe atât de periculoasă. Cu atât mai mult cu cât Lazurca are prima șansă pentru postul de director civil al SIE, iar instrumentele subtile ale războiului cognitiv rusesc reprezintă tema pe care orice director de serviciu de informații ar trebui să o stăpânească cel mai bine.
Principala vulnerabilitate a instituțiilor care formează comunitatea de intelligence din România nu constă neapărat în existența unor agenți sub acoperire ai Moscovei, în interiorul lor, care ar influența procesul decizional românesc. Dacă acești agenți ai Rusiei ar fi infiltrați în interiorul instituțiilor de securitate ale statului, oricum Lazurca nu ar ști despre existența lor.
Principala vulnerabilitate constă în faptul că ofițerii de informații, mai ales în rândul seniorilor, cad ușor victime războiului cognitiv al Kremlinului, tocmai pentru că au fost formați într-un sistem închis, care a avut parte de puternice influențe post-sovietice.
Degeaba susții că ești de partea democrațiilor din Vest, dacă tu, în profunzimea raționamentelor tale, ai fost format profesional să gândești/analizezi precum ofițerul de informații sau diplomatul din Est.
Ce înseamnă mai exact război cognitiv?
Înainte de a explica în ce constă greșeala consilierului prezidențial Marius Lazurca,voi face o scurtă trecere în revistă a definirii conceptului de război cognitiv rusesc.
Războiul cognitiv este o formă de război care se concentrează pe influențarea raționamentului, a deciziilor și, în cele din urmă, a acțiunilor adversarului, cu scopul de a atinge obiective strategice fără a recurge la luptă sau cu un efort militar mai redus decât cel care ar fi necesar în mod normal. Războiul cognitiv înseamnă mult mai mult decât dezinformare sau informații eronate, explică un studiu al Institute of the Study of War (ISW). El utilizează o serie de instrumente, inclusiv folosirea adevărului selectiv și parțial în mesaje, adesea integrate cu acțiuni economice, diplomatice și militare, până la operațiuni de luptă majore.
Războiul cognitiv rus presupune, între altele, următoarele:
Modelul de a purta un război: Specificul rusesc de a purta un război se bazează pe ideea că războaiele pot fi câștigate sau pierdute, în special, în mintea adversarului. Strategia rusă care contează cel mai mult nu este strategia sa de luptă, ci mai degrabă strategia Kremlinului de a ne determina să vedem lumea așa cum Moscova dorește să o vedem și să luăm decizii în acea percepție a realității generată de Kremlin. Rusia folosește războiul cognitiv pentru a reduce decalajul dintre obiectivele sale și mijloacele de care dispune.
El vizează raționamentul: Obiectivul principal al războiului cognitiv rus este de a modela procesul decizional al adversarilor săi și de a ne eroda voința de a acționa. Rusia are nevoie ca adversarii săi să facă mai puțin, astfel încât Moscova să poată atinge mai multe dintre obiectivele sale. Kremlinul folosește războiul cognitiv pentru a crea o lume care ar accepta pur și simplu și nu ar lupta împotriva premiselor și acțiunilor rusești.
Se poartă dincolo de mass-media: Rusia folosește toate platformele care transmit narațiuni — mass-media, conferințe, cadre internaționale, canale diplomatice, indivizi — ca instrumente ale războiului său cognitiv.
Este transnațional și multigenerațional: operațiunile de informare rusești se întind pe decenii și în diverse zone geografice. Efectele războiului cognitiv rus pot apărea la ani de zile după ce Rusia lansează operațiunile de informare. Rusia activează și dezactivează selectiv un set de narațiuni de-a lungul deceniilor pentru a le adapta la cerințele în evoluție ale Kremlinului, mai explică studiul ISW.
Cum aplicăm teoria rusească a războiului cognitiv la realitatea românească
La nivel de propagandă de război, Rusia dorește, pe căi indirecte, să convingă ofițerii, birocrații sau diplomații români că Ucraina este atât de slabă, încât victoria va fi 100% de partea Kremlinului. Ucraina ar fi un cal mort, pe care nu merită să mai parieze nimeni. La nivel de percepție, obiectivul Rusiei este să se prezinte mai puternică decât e în realitate, ca să persuadeze astfel decizionalii români că o reîncălzire a relației bilaterale România-Rusia va fi inevitabilă.
Înfrângerea Ucrainei ar însemna strict o chestiune de timp, iar această înfrângere nu va mai dura mult, având în vedere efectele războiului de uzură dus de Kremlin împotriva Kievului. În acest proces de influențare, Rusia apelează la diverse alte argumente, cum ar fi lipsa de coordonare între statele europene în privința susținerii Ucrainei, lipsa unei armate ucrainene puternice la nivel de resursă umană, lipsa resurselor financiare ale UE pentru a sprijini, pe termen lung, Ucraina, impredictibilitatea Administrației Trump în decizia de politică externă americană.
Ideologia hibridă a lui Călin Georgescu, un personaj apropiat de vechile structuri SIE, în fapt, nu a făcut decât să împletească discret multe dintre aceste elemente.
În plus, războiul cognitiv rusesc folosește frecvent instrumente de propagandă neagră, Ucraina fiind zugrăvită în lumini sumbre, drept țara care va aduce crimă organizată către Europa, trafic ilegal de arme sau alte forme de infracționalitate transfrontalieră.
Ce pot spune, în calitate de jurnalist care urmărește, de peste zece ani, fenomenul propagandei rusești în România, este că am fost expusă la tot acest instrumentar rusesc de interpretare falsă a evoluției războiului din Ucraina, în cercuri de discuție, ținute de diverși experți în securitate, unii de notorietate, la care am participat, sub regulile discreției stabilite de Chatham House.
De când a început războiul la scară largă asupra Ucrainei, sistemul non-citării de tipul Chatham House a fost folosit, uneori, ca paravan, pentru a disemina elemente de defetism și propagandă rusă.
Defetismul poate reprezinta chiar o infracțiune, comisă de militari sau de civili, și constă în răspândirea sau publicarea, în timpul unui război, de zvonuri sau informații false, exagerate sau tendențioase referitoare la situația economică și politică a țării, la starea morală a populației în legătură cu mersul războiului, în scopul să slăbească rezistența morală a populației sau susținătorilor ei. Spre exemplu, nu de puține ori mi-au auzit urechile, în decursul celor patru ani de război, teza potrivit căreia Ucraina va capitula pentru că a rămas fără bărbați care să se înroleze în armată.
Rusia a sădit acum 30 de ani ca să culeagă roadele în prezent
Sistemul de securitate românesc încă nu a dezvoltat anticorpi puternici împotriva războiului cognitiv rusesc.
Una dintre prioritățile viitorilor directori civili ai SRI și SIE este să treacă toți angajații serviciilor secrete prin teste cognitive, serioase pentru a înțelege dacă aceștia au abilități intelectuale ca să depisteze mesajele de propagandă rusă ascunse sau diseminate discret în narațiunile publice. După un asemenea demers, nu ar fi nicio surpriză să fie identificați mulți idioți utili ai Moscovei, nu pentru că asta și-ar dori ei, ci pentru că cognitivul lor nu a dezvoltat anticorpi puternici împotriva mesajelor de propagandă rusă.
Mai mult, propagandă rusă face ravagii în rândul analfabeților funcționali, și cum România este lovită masiv de acest fenomen, de ce instituțiile de forță ale statului ar fi o excepție?
În sistemele românești militarizate, în care ordinul se execută, nu se discută, spiritul de gândire critic a fost reprimat constant ca o formă de strategie instituțională, sau de control asupra angajaților. În acest sistem rigid, ierarhic, juniorul nu are voie să conteste raționamentul seniorului, la fel cum se întâmplă și în filosofia confucianistă.
În plus, nu ar trebui deloc subestimate efectele pe termen lung ale școlilor militare românești, care au învățat și interpretat relațiile internaționale după școala de gândire rusească. MApN nu a fost nici el ferit de instrumentele hibride ale Kremlinului.
Ce a sădit Rusia în urmă cu 30- 40 de ani, abia acum, în această perioadă, dă rezultate. Georgescu a fost introdus în rândurile diplomației românești, acum câteva decenii, ca să-și poată duce misiunea în prezent.
Să nu uităm prea ușor elogiile unor consilieri de securitate români, aduse fostului director FSB, Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, care a vizitat România în anul 2013, primit de către președintele Traian Băsescu. Trecutul său de ofițer KGB era cunoscut la momentul vizitei în România și, cu toate acestea, nimeni din sistemul de securitate românesc nu s-a arătat revoltat de această situație. La 23 de ani de la revoluție, când în alte state ex-comuniste, lustrația se terminase demult, consilierul prezidențial Iulian Fota se mândrea în poze cu un ofițer de rang înalt al KGB.
Să nu uităm că nu știm nici azi cine, din interiorul SIE, a facilitat vizita lui Mircea Geoana la Moscova în anul 2009.
Ion Ceban, primarul Chișinăului care a primit interdicție de intrare în România, fiind un pion al Moscovei, avea contacte și susținere la nivel politic în România, după cum am dezvăluit încă din anul 2024. Iar Alexandru Bălan, fostul șef-adjunct al Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova, trimis în judecată de DIICOT, pentru că spiona în favoarea Kremlinului, a participat ca speaker la diverse conferințe academice în România sau străinătate. Putem presuspune că acești actori ai Moscovei doreau să persuadeze în mod discret românii cu care intrau în contact.
Dan Dungaciu, un apropiat al SRI și al lui Iulian Fota, un vector important al partidului suveranist AUR, diseminează frecvent în spațiul public teze ale propagandei ruse.
Există sensibilități ideologice, de la fascinația pentru ortodoxia rusească, teama față de progresul european, repulsia din considerente religioase față de persoanele LGBT, până la aplecarea spre naționalism, care pot fi exploatate subtil în războiul cognitiv rusesc. Mișcarea unionistă a lui George Simion a fost finanțată, la începuturile ei, de către serviciile de informații românești, după cum arătam într-o dezvăluire publicată în Presshub. De precizat că acest cuvânt „unionism” reprezintă în sine un termen hibrid, el neexistând în literatura dedicată proceselor de unificare dintre două state sau mișcărilor secesioniste.
În războiul informațional împotriva Europei, nu trebuie să manifești susținerea deschisă față de Rusia, așa cum practică, de pildă, Diana Șoșoacă, ci să ajungi să gândești ca rușii, fără măcar să-ți conștientizezi acest bias.