Falsul suveranism românesc nu mai este de mult doar o confuzie ideologică. A devenit, în mod evident, o formă de manipulare colectivă, împachetată în slogane patriotarde și distribuită agresiv în spațiul online. Ultimul episod – mobilizarea masivă a unor pagini românești „suveraniste” în sprijinul lui Viktor Orbán – nu este doar ridicol prin contradicție, ci și periculos prin efectele pe care le produce asupra percepției publice.
În ultimele zile, sute de pagini de Facebook și conturi de TikTok au inundat internetul cu mesaje laudative despre Orbán. Nu vorbim de opinii izolate, ci de o campanie coordonată, cu aceleași idei reciclate: „apărător al Europei”, „singurul lider suveranist”, „baraj împotriva globalismului”. Mesajele au fost simple, repetitive și construite pe frică: dacă nu câștigă Orbán, Europa cade, vin „soroșiștii”, ni se impun valori străine, începe războiul, dispare identitatea.
Dar în tot acest zgomot, lipsește exact elementul care definește suveranismul real: interesul național românesc.
Pentru că aici apare ruptura fundamentală. Nu poți să te declari suveranist român și, în același timp, să susții necritic un lider politic străin ale cărui poziții și simboluri politice au fost, în mod repetat, asociate cu ideea de „Ungaria Mare” și cu retorici care ating sensibil tema Transilvaniei. Nu trebuie să fii expert în geopolitică pentru a înțelege că interesele Budapestei și ale Bucureștiului nu coincid întotdeauna – uneori sunt chiar opuse.
Și totuși, aceste lucruri sunt complet ignorate de „suveraniștii” de tastatură.
Fenomenul devine și mai absurd dacă ne uităm la realitatea din Ungaria sub conducerea lui Orbán. Timp de aproximativ 16 ani, acesta a construit un sistem politic descris de numeroși analiști drept „democrație iliberală”, în care puterea a fost concentrată progresiv, iar instituțiile independente au fost slăbite.
Nu vorbim doar de percepții, ci de date concrete.
Ungaria a ajuns:
- cea mai slab cotată țară din UE în indicele de percepție a corupției, potrivit Transparency International
- un stat în care fonduri europene de miliarde au fost blocate din cauza problemelor legate de statul de drept și corupție
- un sistem în care contractele publice și resursele au fost direcționate frecvent către cercuri apropiate puterii
Mai mult, economia Ungariei a stagnat în ultimii ani, iar nemulțumirea populației a crescut pe fondul inflației ridicate și al degradării serviciilor publice.
Rezultatul? După 16 ani de „suveranism”, Orbán a fost înlăturat de la putere prin vot, într-o schimbare masivă de direcție politică.
Asta este realitatea pe care paginile românești „suveraniste” au evitat-o complet.
Nu au spus nimic despre corupție.
Nu au spus nimic despre izolarea Ungariei în Uniunea Europeană.
Nu au spus nimic despre faptul că miliarde de euro au fost pierdute sau blocate.
Au preferat să vândă o imagine mitologică, aproape religioasă, a unui lider „salvator”.
Aici intervine problema de fond: suveranismul românesc online nu mai are legătură cu România. Este un produs ideologic importat, simplificat și folosit ca instrument de propagandă.
Aceleași pagini care vorbesc zilnic despre „independență”, „neam” și „patrie” devin, peste noapte, portavocea unui lider străin. Nu doar că îl susțin – îl transformă în model absolut, ignorând orice contradicție.
Este imposibil să nu te întrebi de ce.
Există, în mod realist, doar două explicații.
Prima este naivitatea. O parte dintre oameni consumă acest conținut fără filtru critic, reacționează emoțional și distribuie mai departe. Într-un ecosistem dominat de titluri alarmiste și videoclipuri scurte, gândirea critică devine opțională.
A doua explicație este mai incomodă: existența unor mecanisme de influență organizată. Mesajele sunt prea similare, prea sincronizate și prea bine calibrate emoțional pentru a fi doar spontane. Nu ar fi prima dată când rețele online sunt folosite pentru a împinge narative convenabile anumitor interese.
Indiferent de cauză, efectul este același: o parte din publicul românesc ajunge să confunde patriotismul cu propaganda și suveranismul cu obediența față de un lider străin.
Iar ironia este completă.
Pentru că, în timp ce acești „suveraniști” avertizează constant despre influențe externe, exact asta fac: importă discurs, modele și obsesii care nu au legătură cu realitatea României.
Nu mai vorbim despre apărarea interesului național, ci despre o formă de mimetism ideologic, în care contează mai mult apartenența la o „tabără” decât coerența sau adevărul.
Suveranismul autentic nu înseamnă să alegi un idol politic din afara țării și să-l urmezi orbește. Înseamnă să înțelegi cine ești ca stat, ce interese ai și unde trebuie să tragi linie. Înseamnă să fii capabil să spui „nu” chiar și celor cu care, aparent, împărtășești unele idei.
Când această capacitate dispare, rămâne doar zgomotul.
Iar zgomotul, în epoca rețelelor sociale, poate fi ușor organizat, ușor amplificat și, din păcate, ușor confundat cu realitatea.