Sunt momente în care, ca femeie, simți o teamă pe care nu o poți explica ușor. Poate e atunci când mergi singură noaptea spre casă. Sau când cineva te urmărește prea insistent pe stradă. Sau când citești încă o știre despre o femeie ucisă de fostul partener.
Uneori mă întreb dacă bărbații înțeleg cât de diferită este experiența noastră în spațiul public.
Pentru mulți dintre ei, o plimbare seara este ceva banal. Pentru multe femei, este un exercițiu constant de atenție: cheile între degete, telefonul pregătit, privirea în jur, pași mai grăbiți dacă strada devine prea pustie.
Nu ar trebui să fie așa.
Frica nu ar trebui să fie parte din rutina noastră zilnică. Dar realitatea este că multe dintre noi o simțim. O simțim în gesturi mici, în instincte care ne spun să fim prudente chiar și atunci când nu vrem să fim.
Femicidul nu apare din senin. De multe ori este precedat de amenințări, gelozie extremă, control și violență psihologică. Semne care sunt adesea ignorate sau minimalizate, atât de cei din jur, cât și de societate.
Poate că primul pas spre schimbare este să ascultăm mai mult vocile femeilor care vorbesc despre aceste lucruri. Pentru că ele nu vorbesc despre frică pentru atenție.
Vorbesc despre frică pentru că o trăiesc.