Am 26 de ani și de fiecare dată când aud la televizor sau citesc pe internet despre o femeie ucisă de partenerul ei, simt un nod în stomac. Pentru mulți oameni, astfel de cazuri sunt doar o altă știre tristă care apare pentru câteva zile și apoi dispare. Pentru mine, și pentru multe alte femei din România, este un memento dureros că siguranța noastră nu este niciodată garantată.
Femicidul nu este doar o crimă. Este rezultatul unui lanț lung de violență ignorată, de semnale de alarmă care nu au fost luate în serios și de o societate care încă mai întreabă „dar ce a făcut ea?” în loc să întrebe „de ce a făcut el?”.
Am crescut într-o țară în care femeilor li se spune adesea să fie mai atente, să nu provoace, să nu răspundă, să nu supere. Ni se spune cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim, cum să ne purtăm ca să evităm violența. Dar aproape niciodată nu vorbim suficient despre cei care o provoacă.
Fiecare caz de femicid ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu doar pentru câteva zile, ci până când lucrurile se schimbă cu adevărat. Pentru că în spatele fiecărei statistici există o femeie care avea vise, prieteni, familie și un viitor.
Ca femeie de 26 de ani în România, îmi doresc să trăiesc într-o țară în care să nu trebuiască să mă uit peste umăr când merg pe stradă seara. În care relațiile toxice să fie recunoscute la timp, iar victimele să fie protejate înainte să fie prea târziu.
Femicidul nu este doar o tragedie personală. Este un semnal că societatea noastră are încă mult de lucru.