Bullyingul este un termen folosit tot mai des în ultimii ani și face referire la hărțuirea suferită de o persoană într-un anume context cultural. Cel mai frecvent este utilizat pentru a descrie abuzul suportat de copii în spațiul școlar, iar întâmplările de acest tip sunt tratate preponderent superficial în România, drept simple conflicte între copii sau „glume” care au mers prea departe.
Efecte complexe, mai puțin vizibile
În realitate, lucrurile sunt complexe, iar bullyingul nu este doar despre comportamente vizibile, ci și despre relații, despre dezechilibre de putere și despre felul în care copiii și adolescenții învață să se raporteze unii la ceilalți, arată studiile de specialitate. Mai mult decât atât, spun experții, este o formă de agresiune psihologică, care, în timp, poate deveni fizică și verbală și care își poate pune amprenta asupra victimei pentru o perioadă îndelungată.
Psihoterapeutul Andreea Oprea a explicat pentru Libertatea ce înseamnă, de fapt, bullyingul dincolo de aparențe. Aceasta a spus cum apare, de ce unele situații se repetă, ce impact are asupra celor implicați și cum poate influența modul în care o persoană ajunge să se vadă pe sine, chiar și mult timp după ce acele experiențe au trecut. Discuția atinge atât perspectiva celor care sunt răniți, cât și pe cea a celor care ajung să rănească, dar și rolul pe care îl au adulții în aceste situații.
În plus, experta a vorbit și despre lucrurile mai puțin vizibile. Despre rușine, tăcere, efectele care se văd în timp, dar și despre ce am putea face diferit, ca societate, pentru ca aceste situații să nu mai fie ignorate sau tratate ca ceva normal.
Cum ne dăm seama că nu este doar un conflict
Libertatea: Din perspectivă psihologică, ce este bullyingul și ce spune el despre relațiile dintre copii și adolescenți?Andreea Oprea: Din perspectiva mea, bullyingul nu este doar un comportament agresiv sau o interacțiune negativă. Este o dinamică relațională care se construiește în timp și care are la bază un dezechilibru de putere. Nu este despre o situație izolată, ci despre repetiție. Despre faptul că unul dintre copii ajunge, treptat, să fie pus într-o poziție în care nu mai are loc real în relație. Nu mai este văzut ca egal, ci ca țintă. Și, foarte important, începe să simtă asta și în interiorul lui.Ce spune despre relațiile dintre copii și adolescenți este că, uneori, conexiunea nu este învățată ca fiind un spațiu de siguranță, ci ca un spațiu de poziționare. Nu „suntem împreună”, ci „unde sunt eu față de tine?”. Mai sus sau mai jos. Și asta este, de fapt, o învățare relațională timpurie care, de multe ori, continuă și mai târziu în viață.
– Cum putem face diferența între conflictele obișnuite și bullyingul care devine dăunător?– Conflictele sunt o parte normală a dezvoltării. Ele apar atunci când există nevoi, păreri, limite, personalități diferite. Și, chiar dacă sunt inconfortabile, au în ele potențial de reparare. Ce diferențiază bullyingul este pierderea reciprocității. În conflict, ambii copii au un loc – pot vorbi, pot răspunde, pot influența interacțiunea. În bullying, unul dintre copii nu mai are acest loc. Devine obiectul interacțiunii, nu participantul.
Un alt reper important este efectul emoțional. După un conflict, copilul poate fi supărat sau frustrat, dar nu își pierde complet sentimentul de valoare. După bullying, apare rușinea. Apare ideea că „e ceva greșit cu mine”, nu doar „nu a mers situația asta”. Și asta face diferența majoră.
Agresivitatea copiilor: ce se ascunde în spatele comportamentului
– Ce mecanisme emoționale stau, de obicei, în spatele unui copil care devine agresor?– Este tentant să vedem doar comportamentul și să îl etichetăm ca fiind „rău”. Dar, psihologic, comportamentele au întotdeauna o nevoie, o poveste în spate.Agresivitatea apare adesea ca o formă de reglare. Copilul nu a învățat încă să stea cu emoții precum rușinea, frustrarea sau neputința, pentru că nimeni nu l-a învățat cum. Și atunci, nu le poate conține (gestiona sănătos în interior). Le mută în exterior. Le transformă în acțiune.Mai este și dimensiunea controlului. Dacă mă simt mic sau nesigur în interior, pot încerca să creez un context în care altcineva este mai jos decât mine. Nu este conștient, dar este o dinamică reală și frecventă.Această logică nu dispare odată cu vârsta. Se rafinează. Devine mai subtilă, mai sofisticată. Dar rădăcina e aceeași: cineva care nu a învățat să fie cu propria lui vulnerabilitate.Asta nu justifică comportamentul, dar îl face mai ușor de înțeles și, implicit, mai ușor de adresat corect – în loc să ne oprim la consecințe, putem intra în zona care produce comportamentul.
– Este bullyingul mai degrabă o formă de dominare sau un semn al unor dificultăți emoționale?– La nivel vizibil, este o formă de dominare. Asta este ceea ce vedem: control, umilire, excludere sistematică. Dar în spatele acestui comportament există de cele mai multe ori dificultăți emoționale reale: dificultăți de reglare, de relaționare, de gestionare a propriei vulnerabilități. Cred că este important să avem ambele lucruri în minte în același timp, deși nu e ușor, pentru că mintea tinde să aleagă una dintre ele.
Dacă vedem doar dominarea, am putea tinde să intervenim doar la nivelul comportamentului și pedepsim, sancționăm, oprim. Ceea ce e necesar, dar nu suficient. Comportamentul se mută, nu dispare. Dacă vedem doar dificultatea emoțională, riscăm să minimizăm impactul asupra celui care a fost țintă. Să explicăm atât de mult încât să uităm că cineva a fost rănit.Perspectiva integrată înseamnă să putem spune, în același timp: „Da, acest copil are nevoie de ajutor. Și da, ce a făcut are consecințe reale și nu poate fi ignorat”. Amândouă sunt adevărate și importante.
– În ce măsură agresorii sunt, la rândul lor, marcați de experiențe dificile?– Răspunsul scurt este da, sunt și ei marcați de experiențe dificile, dar răspunsul scurt nu e suficient aici.Ce văd la adulții cu care lucrez, care sunt de multe ori cei care au crescut lângă astfel de oameni sau care au fost copiii vizați de ei, este că agresivitatea neadresată nu dispare. Se rafinează. Devine mai sofisticată: mai mult control, excludere, umilire subtilă. Și continuă în relații de cuplu, în dinamici profesionale, în parenting.Și, de cele mai multe ori, în spate era cineva care la rândul lui nu fusese văzut. Care crescuse într-un mediu în care vulnerabilitatea nu avea loc, iar singura formă de putere pe care o învățase era controlul asupra altcuiva.Dar asta nu schimbă impactul asupra celui din fața lui și nu îl face mai puțin responsabil.
Când devine bullyingul mai frecvent
– Există anumite vârste la care bullyingul apare mai frecvent sau devine mai intens?– Da, mai ales în perioada preadolescenței și adolescenței. Este o etapă în care identitatea este în formare, iar validarea externă devine foarte importantă. Copiii nu mai sunt doar în relație cu familia, ci încep să se definească prin grup.În același timp, capacitatea de reglare emoțională este încă în dezvoltare. Asta înseamnă emoții intense, dar resurse limitate de a le gestiona.Combinația asta – nevoie mare de apartenență + vulnerabilitate emoțională + presiune socială, creează un context în care bullyingul poate apărea mai frecvent.
– Cum influențează dorința de a aparține unui grup comportamentul de bullying?– Foarte mult. Poate mai mult decât ne place să credem. În adolescență, apartenența nu este doar o nevoie socială, ci una foarte profundă, aproape de nivel de supraviețuire emoțională. A fi exclus nu este trăit ca un simplu disconfort, ci ca o amenințare reală.În acest context, unii copii pot participa la bullying nu pentru că sunt agresivi în esență, ci pentru că le este mai frică să fie excluși decât să fie complice. Este o dinamică dureroasă, dar foarte frecventă.
Familia modelează felul în care copiii relaționează
– Ce tipare din mediul familial pot contribui la apariția acestor comportamente?– Copiii nu învață cum să fie în relații din cărți sau lecții. Învață din relațiile pe care le trăiesc, din ce se întâmplă acasă, zilnic, în interacțiunile cu oamenii importanți din viața lor.Dacă emoțiile sunt în mod constant invalidate, negate sau chiar ridiculizate, copilul nu va învăța să le recunoască și să le gestioneze, ci va învăța doar că ele sunt o problemă. Dacă agresivitatea este prezentă în mediul familial, va învăța că aceasta este o formă normală de interacțiune. Dacă limitele nu există sau nu sunt consistente, nu va învăța responsabilitatea relațională.Dar poate cel mai subtil dintre toate este absența oglindirii emoționale. A fi văzut, nu doar că te descurci sau că ești cuminte, ci că ai o viață interioară care contează, este ceva fundamental pentru dezvoltarea unui copil. Când această oglindire lipsește, copilul are dificultăți să îi vadă pe ceilalți. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu are un model intern de cum arată asta.Toate acestea nu duc automat la bullying, dar creează un teren pe care astfel de comportamente pot apărea mai ușor și pe care e mult mai greu să construiești empatie sau responsabilitate.
Victimele ajung să fie ținte în mod repetat
– De ce unele victime ajung să fie vizate în mod repetat?– E o întrebare la care e ușor să aluneci, fără să îți dai seama, spre a te uita la ce e „în neregulă” cu cel care e deja în poziția vulnerabilă. Și da, există un mecanism acolo, dar contextul contează enorm.Unii au crescut în medii în care nu au fost văzuți cu adevărat, în care limitele nu le-au fost respectate, în care au învățat că nevoile lor nu prea au loc. Și asta se vede. Nu ca o etichetă, ci ca un mod de a fi. Poate mai retras, mai atent, mai puțin capabil să răspundă ferm, mai confuz în fața agresivității.Grupurile, mai ales în adolescență, simt asta foarte rapid. Nu neapărat conștient, dar ierarhiile se așază repede. Și, uneori, cineva ajunge în acel loc de jos înainte să înțeleagă ce i se întâmplă.
Apoi apare a doua dinamică: perpetuarea. Pentru că, la un moment dat, nu mai e doar ceva ce ți se întâmplă. Devine ceva ce anticipezi. Corpul „deja știe”. Când intri într-un spațiu așteptând să fii țintă, asta iarăși se vede. În postură, în cum eviți privirea, în cum reacționezi sau îngheți.Nu pentru că ești „slab”, ci pentru că sistemul tău nervos a tras o concluzie bazată pe experiențe reale și dureroase, iar grupul citește asta și continuă. Se închide un cerc: tiparul produce răspunsul, răspunsul confirmă rolul, rolul justifică tiparul.
Și, poate, cel mai greu din interior este momentul în care nu mai știi ce e cauză și ce e efect. Ajungi să crezi că felul în care reacționezi este felul în care ești. Nu că ai învățat să te protejezi într-un context care nu era sigur.Din poveștile adulților cu care lucrez, asta apare foarte des. Nu doar ce li s-a făcut, ci momentul în care au simțit că nu mai pot ieși din acel rol, indiferent ce fac. Că rolul nu mai era ceva ce li se întâmpla. Devenise o parte din identitatea lor.
Impactul bullyingului asupra identității în adolescență și la maturitate
– Cum afectează bullyingul formarea identității și a stimei de sine în adolescență?– Aici impactul este mult mai profund decât pare la suprafață, pentru că se întâmplă într-un moment în care identitatea nu este încă stabilă, ci încă în dezvoltare.Adolescența este perioada în care începem să răspundem, mai conștient, la întrebarea „cine sunt eu?”. Iar răspunsul nu vine doar din interior, ci foarte mult din felul în care suntem văzuți de ceilalți.Când aceste „oglinzi” sunt repetat critice, ironice sau respingătoare, începe să se producă o schimbare subtilă, dar profundă. Nu mai este doar o experiență externă, nu mai este doar „nu mă place cineva” sau „s-a întâmplat ceva”. Începe să devină ceva internalizat.Adolescentul nu mai spune doar „mi se întâmplă asta”, ci începe să spună, uneori fără să își dea seama: „poate chiar așa sunt”. Și aici apare ruptura, pentru că nu mai vorbim doar despre stima de sine scăzută, ci despre o identitate care se construiește în jurul rușinii, al ideii că „nu sunt suficient”, „nu sunt de plăcut”, „e ceva în neregulă cu mine”.Ce văd des mai târziu, la adulții cu care lucrez, este că aceste concluzii nu rămân cu ei doar în adolescență. Devin un fel de bază a „cine sunt eu” pe care se construiește. O voce care apare în momentele importante: când trebuie să te expui, să vorbești, să fii văzut, să intri într-o relație. Și, de multe ori, nu mai este pusă sub semnul întrebării. Nu mai pare ceva învățat, ci ceva adevărat.Asta este, poate, unul dintre cele mai dureroase efecte ale bullying-ului – nu doar că te-a pus într-o poziție dificilă atunci, ci că a început să îți modeleze felul în care te vezi pe tine.
– Ce tip de răni psihologice poate lăsa bullyingul pe termen lung?– Aici e zona în care eu văd cel mai clar impactul, lucrând cu adulți. Ce rămâne nu este doar amintirea evenimentelor, ci modul în care s-a reorganizat relația cu sinele. O voce interioară critică care știe exact butoanele pe care să apese. O hipervigilență în relații, acel reflex de a verifica, citi constant dacă ești acceptat sau nu, dacă urmează ceva.Mulți adulți nu leagă aceste lucruri de bullying pentru că nu arată ca o traumă clasică. Nu există un moment singular, dramatic. Există o acumulare și tocmai de aceea e greu de localizat. Ceea ce e dureros este că rana nu e „ce mi-au făcut ei”, ci „ce am ajuns să cred despre mine după”.
De ce aleg copiii să nu spună ce li se întâmplă
– Ce îi împiedică pe copii să ceară ajutor atunci când sunt victime?– Rușinea, în primul rând. Dar nu rușinea de situație, ci o rușine de sine. Ideea că dacă ți se întâmplă asta, înseamnă că ești genul de om căruia i se întâmplă asta sau care merită asta.Și apoi, pentru mulți, există deja o experiență anterioară de a fi vorbit și de a nu fi fost auzit cu adevărat. „Ignoră-l”. „Nu e așa grav”. „Așa sunt copiii”. Fiecare răspuns de genul ăsta nu rezolvă nimic, ba chiar confirmă că experiența lui nu contează suficient.După câteva astfel de momente, copilul nu mai tace din frica de agresor. Tace din experiența că oricum nu schimbă nimic. Și asta e, poate, cel mai greu de reparat ulterior – nu evenimentele în sine, ci această concluzie: că vocea lui nu are greutate, importanță.
Diferența dintre bullying și cyberbullying
– Ce se schimbă la nivel psihologic în cazul cyberbullyingului față de bullyingul direct?– Principala diferență este că dispare limita. În bullyingul direct există, măcar teoretic, un spațiu de recuperare. Acasă, în camera ta, după școală. Un loc în care corpul știa că e în siguranță, măcar pentru câteva ore.În cyberbullying, spațiul ăsta dispare. Agresiunea poate continua oricând și oriunde, iar telefonul, care e în același timp locul în care ești conectat la prieteni, la tot ce îți place, devine și locul în care te lovește. Nu mai poți să „ieși”. Nu mai există un „afară” din situație.Asta înseamnă că sistemul nervos rămâne într-o stare de alertă continuă, corpul nu mai are pauză reală și asta epuizează într-un mod pe care e greu să îl explici unui adult care nu a trăit-o, pentru că nu arată ca o rană vizibilă. Arată ca oboseală, ca retragere, ca „nu mai vrea să meargă la școală” sau la diverse activități.Mai e și componenta de expunere. Nu este o interacțiune între două persoane – poate deveni ceva văzut de zeci, sute de oameni, iar rușinea amplificată de „a văzut toată lumea” e un alt tip de rușine. Mai greu de trăit, gestionat, mai greu de reparat.Și mai e ceva specific acestei generații: telefonul nu e doar un obiect pe care îl pui jos. E spațiul în care se întâmplă o mare parte din viața socială. Tocmai de aceea limitele de expunere contează enorm, chiar dacă sunt greu de pus. Nu pentru a izola, ci pentru a da spațiu de recuperare într-o lume în care pauzele au dispărut aproape complet.La fel de important, poate chiar mai important, este ca părintele să fie un spațiu sigur pentru copil. Nu cineva care reacționează, sancționează sau rezolvă, ci cineva cu care copilul poate vorbi despre ce se întâmplă fără să se teamă că va fi judecat, minimizat sau că va urma o „pedeapsă”. Dacă un copil știe că poate veni acasă și spune „mi s-a întâmplat ceva” și că va fi ascultat cu adevărat, șansele ca bullying-ul să fie prins din timp și adresat cresc enorm. Tăcerea nu vine doar din rușine. Vine și din experiența anterioară că nu a meritat să vorbească.
Cum intervenim corect în bullying, atât pentru victime, cât și pentru agresori
– Care sunt intervențiile care funcționează cu adevărat, din punct de vedere psihologic, atât pentru victime, cât și pentru agresori?– Intervențiile care funcționează sunt cele care merg dincolo de comportament și intră în zona relațională.Pentru victime, nu este suficient să oprim situația externă. Este nevoie de reconstrucția relației cu sine – să poată separa experiența trăită de identitatea lor. Să nu mai rămână cu „asta spune ceva despre mine”.Pentru agresori, simpla pedeapsă nu este suficientă. Dacă nu înțelegem ce funcție are comportamentul și nu lucrăm cu emoțiile din spate, comportamentul se va muta, nu va dispărea.Și, foarte important, este rolul adulților. Intervenția trebuie să fie consecventă, clară și asumată. Nu doar reacții punctuale, ci un cadru în care copiii învață cum arată o relație sigură, sănătoasă.
– Ce tipuri de bullying apar cel mai frecvent în cazurile pe care le vezi în terapie?– Eu nu lucrez direct cu copii, dar din poveștile adulților cu care lucrez apare foarte des bullyingul relațional.Nu neapărat agresivitate directă, ci excludere, ironii constante, umilire subtilă, glume care „nu sunt chiar glume”. Lucruri care pot fi ușor negate sau minimalizate, dar care, repetate, au un impact foarte puternic.Și poate tocmai pentru că nu sunt evidente, nu au fost adresate atunci. Iar asta le face să rămână mai mult timp active în interior.
Copiii au nevoie de părinți prezenți, nu doar de soluții
– Cât de importantă este implicarea părinților și a profesorilor în astfel de situații și cum ar trebui să intervină?– Este esențială. Diferența dintre o experiență care se oprește și una care se adâncește este, de multe ori, prezența unui adult care vede și intervine.Din multe povești pe care le aud, nu doar bullyingul în sine a fost dureros, ci și lipsa intervenției. Faptul că a fost vizibil și totuși nu s-a întâmplat nimic.Intervenția nu înseamnă doar să oprești comportamentul. Înseamnă să validezi experiența copilului și să creezi un cadru în care copiii învață cum arată o relație sănătoasă – că au voie să pună limite, că nu trebuie să accepte orice vine spre ei, că au voie să fie ei înșiși, cu nevoile, cu limitele, cu emoțiile lor.Dar dincolo de intervenție, dincolo de limite și consecințe, este ceva mai simplu și mai profund: copilul trebuie să știe că părintele e de partea lui. Nu ca o funcție, nu ca o autoritate care rezolvă, ci ca un om cu care poate vorbi despre orice, oricând, fără să se teamă că va fi judecat sau că reacția va fi mai greu de gestionat decât problema în sine.Mulți copii nu vorbesc nu pentru că nu au încredere în părinți în general, ci pentru că au învățat, din mici gesturi, că anumite lucruri sunt prea grele, prea îngrijorătoare sau prea jenante pentru a fi aduse acasă. Și atunci le poartă singuri.De multe ori e important pentru părinți să înțeleagă că nu e nevoie să aibă toate răspunsurile sau soluțiile. E mai mult decât suficient doar să fie alături de copil, indiferent de ce trăiește.
„Nu am avut de unde să învățăm altfel”
– Ce ar trebui să înțeleagă, în esență, societatea despre bullying și cum ar putea fi oprit?– Sincer? Cred că societatea e încă în faza în care bullyingul este tratat ca o problemă de comportament, nu ca o problemă de cultură relațională. Și atât timp cât rămânem acolo, vom continua să producem programe, afișe, campanii de conștientizare – lucruri care au valoarea lor, dar care nu schimbă esențialul.Bullyingul nu se oprește la poarta școlii. Ce vedem acolo: dezechilibrul de putere, umilirea, complicitatea celor care tac, există și în lumea adulților. La muncă, în familie, în dinamici de cuplu. Le numim altfel. Sau nu le numim deloc.Dar sunt tot abuz emoțional. Și dacă vorbim despre România specific, cred că suntem o cultură care încă își construiește alfabetul emoțional. Nu am avut de unde să învățăm altfel. Decenii întregi, exprimarea autentică a fost periculoasă, iar după, libertatea de a spune orice a venit fără infrastructura emoțională care să o susțină: fără educație despre empatie, despre impact, despre diferența dintre a fi direct și a fi dur.Comentariul neinvitat, comparația, critica despre corpul sau alegerile altcuiva, toate astea sunt încă normalizate la noi. Nu li se spune bullying. Li se spune caracter, sau sinceritate, sau „așa suntem noi”.Deci poate întrebarea reală nu este „cum îi oprim pe copii să facă asta”, ci „ce le arătăm noi, adulții, despre cum arată o relație?”. Bullyingul nu apare din nimic. Apare din tot ce e normalizat în jur.
„Nu ești vocea care te critică. Ești cel care a supraviețuit”
– Dacă ar fi să transmiți un mesaj celor care trec prin bullying, care ar fi acela?– Cred că cel mai important lucru este asta: este foarte ușor să ajungi să crezi că problema este la tine dacă ai fost victimă. Pentru că atunci când ești expus constant la o astfel de dinamică, mintea caută o explicație. Și, de multe ori, explicația devine „sigur am făcut ceva eu”. Nu pentru că ar fi adevărată, ci pentru că e singura explicație la îndemână atunci.Iar vocea asta, cea care spune că ești prea sensibil, prea cumva, prea mult sau prea puțin, nu dispare automat când situația se oprește. Rămâne. Și ajunge să pară mai adevărată decât e, pentru că o auzi de atât de mult timp încât nu o mai pui la îndoială. Nu mai pare ceva învățat. Pare ceva ce ești.Dar nu ești vocea asta. Ești cel care a supraviețuit unui context în care, pur și simplu, nu ai avut loc, nu ai fost văzut, nu ai fost acceptat și a cărui minte a făcut ce știa sau putea mai bine ca să te protejeze. Vocea critică nu e identitatea ta. E o concluzie trasă într-un moment în care nu aveai alte resurse.Și, din ce văd în munca mea, concluzia asta poate fi revizuită. Nu ușor, nu rapid dar e posibil. Cu timp, cu spațiu sigur, cu cineva care te ajută să separi ce ai trăit de cine ești. Nu ca să uiți ce s-a întâmplat, ci ca să nu mai fii definit de ce ți s-a făcut.
*Andreea Oprea este absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, cu o formare în Psihoterapia Centrată pe Persoană, „o abordare care pune accent pe cine ești tu cu adevărat – dincolo de etichetele sau așteptările impuse de societate”, și o altă formare în Focusing, „o metodă care ajută la reconectarea profundă cu corpul, intuiția și emoțiile autentice”. Prin acest proces, Andreea spune că a înțeles „că fiecare om are în interior toate resursele necesare pentru a deveni cine este cu adevărat. „Cred cu tărie că nu trebuie să ne «reparăm» sau să devenim o versiune diferită de noi înșine, ci să ne eliberăm de condiționările care ne-au făcut să ne îndoim de propria valoare”. (https://andreeaoprea.ro)
Leave a Reply