La Teatrul ACT din București, spectacolul „E adevărat, e adevărat, e adevărat”, regizat de Alexandru Mâzgăreanu, aduce în atenția publicului povestea reală a Artemisiei Gentileschi, prima pictoriță a cărei operă a fost recunoscută în timpul vieții.
Violată la vârsta de 17 ani
La doar 17 ani, ea și-a acuzat agresorul de viol, într-un proces marcat de abuzuri și umilințe. Piesa este bazată pe transcrieri judecătorești autentice și ne pune față în față cu un adevăr încă extrem de prezent: în ultimii 400 de ani, percepția globală asupra femeii nu pare foarte schimbată.
Mâzgăreanu și Emilia Bebu, actrița care o interpretează pe protagonistă, au povestit pentru Libertatea despre mecanismele de discreditare a victimelor, cât și despre rolul teatrului ca formă de educație, conștientizare și reflecție socială.
La final de 2022, Alexandru Mâzgăreanu punea în scenă „E adevărat, e adevărat, e adevărat” la Teatrul ACT din Capitală, alături de actrițele Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea.
Piesa, scrisă de compania de teatrul Breach Theatre și premiată în cadrul Edinburgh Festival Fringe, a fost lansată în 2018, și aduce în fața spectatorilor o poveste reală, cea a pictoriței baroce Artemisia Gentileschi (1593-1653) și a procesului ei din 1612 împotriva lui Agostino Tassi, pictorul care a violat-o când avea doar 17 ani.
„Am descoperit textul prin 2019 și de atunci am tot vrut să-l fac, pentru că mi s-a părut, de la prima lectură, o poveste care trebuie spusă”, precizează regizorul și directorul de la „Nottara” pentru Libertatea. În primăvara lui 2026, spectacolul încă se joacă în formula inițială și rămâne la fel de relevant.
„Tot ceea ce veți vedea este adevărat”
Artemisia Gentileschi este considerată una dintre pictorițele cele mai valoroase din generația următoare lui Caravaggio, prima femeie care a devenit membră a Accademia delle Arti del Disegno din Florența, într-o epocă în care reprezentantele genului feminin nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică sau de patroni.
În 1611, onoarea i-a fost pusă la îndoială, când Tassi, tutorele ei de pictură, angajat de tatăl ei, Orazio, a violat-o și a dezvirginat-o. Agostino i-a promis că o va lua de soție, așa că adolescenta a continuat să întrețină relații sexuale cu el, în speranța că odată ce va fi căsătorită, își va repara demnitatea, dar și viitorul.
Când bărbatul și-a renegat promisiunea, la nouă luni după viol, Orazio a depus plângere penală împotriva lui, iar acțiunea a fost urmată de un proces lung și dureros, în care credibilitatea tinerei a fost constant pusă la îndoială atât de justiție, cât și de agresor sau de oamenii apropiați.
„Pe durata celor șapte luni de proces, tot ea, în calitate de victimă, este supusă altor abuzuri, în încercarea justiției de a descoperi adevărul. Timp de șapte luni, Artemisia a afirmat neîncetat, în ciuda tuturor presiunilor atât fizice, cât și psihice, că tot ce spune este adevărat”, susține Mâzgăreanu.
Piesa este construită pe transcrierile reale judecătorești și, adaugă regizorul, „așa cum spune și textul, «tot ceea ce veți vedea este adevărat»”. Însă, așa cum apare notat și în descrierea de pe pagina teatrului, dramatizarea captivantă include atât istorie și mituri, cât și perspective contemporane pentru a arăta cât de puțin s-a schimbat societatea în ultimele patru secole.
„Nedreptatea care i s-a făcut Artemisiei este o nedreptate care s-a perpetuat până în ziua de azi. Tactica abuzatorilor, din păcate, este aceeași și în zilele noastre, desconsiderarea și denigrarea victimei și transformarea ei într-o persoană de moravuri ușoare care, ca să citez din spectacol, «și-a cerut-o»”, mărturisește el pentru Libertatea.
„Teatrul este oglinda vremurilor”
În realitate, în timpul procesului, Artemisia a fost torturată, dar și supusă unui examen ginecologic, pentru ca judecătorii să fie siguri de mărturia ei. În cele din urmă, Tassi a fost găsit vinovat și condamnat la un an de închisoare, dar nu și-a executat niciodată pedeapsa.
Artista însă și-a reluat activitatea, iar în picturile sale predomină femei-eroine și personaje mitologice sau biblice feminine. Picturile sale pot fi admirate în cadrul unor muzee și galerii de artă din Londra, New York, Budapesta, Cehia sau Florența, iar printre cele mai cunoscute se numără „Suzanna și bătrânii”, pe care l-a pictat la 17 ani, și care ne arată „o tânără îngrozită de hărțuirea celor doi bărbați”.
„Patru secole mai târziu, Artemisia ne vorbește pe scena Teatrului ACT despre abuz, nedreptate, artă și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului. Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”, notează Alexandru.
În interviul Libertatea, rugat să-și răspundă la propria întrebare, spune: „Din păcate, nu foarte mult”. În același timp, Mâzgăreanu crede că e important ca teatrul să tragă un semnal de alarmă asupra unor probleme din lumea în care trăim. „Teatrul este oglinda vremurilor, iar el trebuie să aducă pe scenă probleme reale cu care societatea și omul se confruntă”, după cum subliniază.
„O societate educată este o societate evoluată”
În această idee, „E adevărat, e adevărat, e adevărat” a fost realizat și în cadrul unui proiect educațional adresat elevilor, iar documentarea a inclus discuții despre percepția asupra femeii și asupra abuzului. În discuția pe care am avut-o, l-am rugat pe regizor să-mi vorbească despre importanța educației pentru tineri, când vine vorba despre înțelegerea acestor teme, dar și a relațiilor dintre oameni.
Educația este importantă din toate punctele de vedere. Într-o țară normală, educația este un pilon la fel de important precum justiția, să spunem. O societate educată este o societate evoluată. Sunt lucruri de bun simț pe care un om civilizat ar trebui să le cunoască și să îl ghideze în interacțiunea cu cei din jur. Din păcate, unii ajung să aibă un comportament ciudat când se află într-o poziție de putere și uneori lucrul ăsta nu mai are nicio legătură cu educația, ci cu caracterul sau cu starea psihică”, precizează Alexandru Mâzgăreanu.
La ora actuală, când multe dintre spectacole se joacă cu sala plină, Mâzgăreanu spune că nu poate face un profil al spectatorului român, dar crede că e de bine faptul că teatrul suscită interes.
„Dacă publicul e interesat de teatru, de fenomen, atunci noi, cei care facem teatru înseamnă că avem o responsabilitate și mai mare. E de datoria noastră ca produsul cultural să fie unul de o calitate cât mai bună, astfel încât gusturile celor care ne trec pragul să devină cât mai fine”.
L-am invitat să extindă ideea de responsabilitate pe care o simte, atât din poziția de regizor, cât și din cea de director de teatru, iar el a mărturisit că cea din urmă este mai complicată.
„Ca director există o responsabilitate mai mare, din mai multe motive. În primul rând, nu este vorba despre mine, ci despre instituția pe care o reprezint, despre trupa de actori și despre spectatorii tuturor spectacolelor din repertoriu. Îmi doresc ca spectacolele noastre să aibă un nivel artistic cât mai ridicat, să trezească conștiințe, să îi facă pe oameni să se îndrăgostească de teatru sau să îi determine să îl prețuiască mai mult decât o fac deja.
Este o responsabilitate față de subvenția pe care o primim și o responsabilitate a faptului că teatrul subvenționat trebuie să aibă o latură educativă. Este esențial ca gustul publicului să fie din ce în ce mai cizelat, iar ăsta e un obiectiv pe termen lung. Cultura este o soră sau o verișoară a educației, și dacă pierdem din vedere lucrul ăsta ne pierdem menirea. Sălile pline sunt și mai relevante dacă pe scenă se dezbat teme importante pentru societatea în care trăim și cu impact asupra celor care privesc”.
„E absolut oribil să fii permanent obiectificată”
„E adevărat, e adevărat, e adevărat” este genul de spectacol care rămâne cu tine. Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea și Emilia Bebu interpretează pe rând mai multe roluri și trec de la un personaj la altul într-o clipă, schimbându-și atitudinea, expresiile faciale, tonul și atitudinea.
Lumina din sală devine în sine un personaj și, cu ajutorul celor trei actrițe talentate, îți creează impresia că te uiți la un film artistic, dar și la o serie de tablouri din perioada Barocă. Emilia Bebu, chiar dacă trece și în postura de judecător, rămâne singura în rolul Artemisiei, care migrează de la puritate, naivitate și nuditate, la determinare, curaj și putere.
Pentru ea, așa cum vorbește în interviul acordat Libertatea, a fost mai mult decât un simplu rol, iar povestea tinerei pictorițe, deși veche de 400 de ani, ascunde încă multe lecții pentru toți cei care trăim acum.
Libertatea: În spectacol dai voce pictoriței Artemisia Gentileschi, o femeie care a avut curajul să spună adevărul într-o lume care a pus-o constant sub semnul întrebării. Ce înseamnă acest rol pentru tine, atât ca femeie, cât și ca artist?Emilia Bebu: Acest rol a însemnat, în primul rând, o revenire pentru mine, din multe puncte de vedere. A fost o adevărată provocare emoțională, dar și rațională, pentru că rolul ăsta a venit după un moment delicat din viața mea. Îmi dau seama abia acum câtă forță mi-a dat și cât de tare m-a motivat parcursul acestei femei, iar faptul că am avut de-a face cu o poveste care a existat cu adevărat, mi-a oferit și multă responsabilitate.
Cred că este cea mai frumoasă poveste pe care am avut ocazia să o spun scenic. Ce admir cel mai tare la Artemisia este că, în ciuda traumelor, în ciuda nedreptăților, ea are o capacitate fantastică de a transforma durerea în lumină, pentru că, așa cum vedem, finalul spectacolului este solar.
– Povestea pornește din secolul al XVII-lea, dar pare extrem de actuală. În România de azi, cum simți această legătură dintre trecut și prezent și ce ți-ar plăcea să se schimbe la modul în care este percepută femeia?- Din păcate, sunt foarte actuale temele din spectacolul nostru pentru România anului 2026. Ce bine că Alex a venit cu acest text pentru publicul de azi! Și ce bine că această poveste este spusă într-un spațiu special, cum este cel de la teatrul ACT. În societatea noastră extrem de conservatoare, mi-ar plăcea ca acest spectacol să fie un semnal de alarmă al faptului că nimic, dar absolut nimic nu poate justifica violul, abuzul de orice tip sau violența.
Avem multă violență împotriva femeilor, avem femicide din plin în societatea românească, avem victim blaming, avem acest tip de gândire „de ce s-a îmbrăcat nu știu cum?”, avem această incapacitate a justiției de a proteja victima, așa că, deși au trecut niște sute de ani de la evenimentul ăsta, femeile încă sunt privite ca atunci. E absolut oribil să fii permanent obiectificată. Cu toate astea, observ că tinerele încep să fie puțin mai conștiente de limitele care trebuie impuse și asta mă bucură, dar mai avem mult de îndreptat.
Mi-ar plăcea să se schimbe percepția asupra femeii, să fim mai puțin percepute ca obiect și îmi doresc ca femeile să fie mai puțin fragilizate. Trebuie arătat că femeile pot orice, că femeile sunt capabile. Cred că ar trebui să verbalizam cu mai mult curaj, să avem voci puternice, să arătăm cu degetul fără teamă și fără frustrare.
„Mă simt dezbrăcată cu acest rol”
– Este un rol care vorbește despre traumă, abuz și nedreptate. În ce fel te vulnerabilizează ca om acest personaj și cum se transformă această vulnerabilitate într-o formă de forță pe scenă? Cum ți-ar plăcea să ajungă Artemisia la public?– Este o întrebare foarte bună, pentru că fix ceea ce m-a vulnerabilizat, mi-a dat forță. Mă simt dezbrăcată cu acest rol, ca și cum mi-am întors pe dos interiorul, în văzul tuturor. Rolul ăsta a fost mult și despre aspecte din viața mea personală. Mă bucur că în spectacol ies la suprafață atât latura mea întunecată, grea, cât și cea solară, luminoasă. Dar cum se transformă această vulnerabilitate în forță pe scenă nu știu să răspund, este un proces misterios.
Cred că atunci când ceva e foarte greu de dus, foarte dur, foarte întunecat, trebuie să îmblânzim cu vulnerabilitate, cu lumină, și când ceva este foarte vulnerabil, să-l îmbrăcăm cu forță. Cred mult în contrastul relevant în teatru, este lecția esențială învățată de la domnul David Esrig (n.r. – regizor de teatru), căruia îi și datorez modul în care gândesc despre meseria asta.
Faptul că publicul descoperă acum povestea acestei pictorițe, mie îmi dă multă încredere și bucurie, simt că pot contribui și eu cu ceva, cât de mic, în memoria ei. Cred că ceea ce o definește pe Artemisia Gentileschi, este tenacitatea, forța și curajul cu care și-a purtat experiențele trăite într-o societate profund patriarhală.
– Crezi că teatrul poate funcționa și ca o formă de rezistență în fața nedreptăților și a opresiunilor vremii? Cât de important ți se pare ca un spectacol să pună oamenii pe gânduri, nu doar să le ofere o formă de divertisment?– Teatrul este una dintre cele mai puternice forme de rezistență pentru că este ceva viu, este direct, se întâmplă aici și acum, deci ideile dintr-un spectacol circulă imediat. Dacă spectatorii ies puși pe gânduri din sala de teatru, atunci scopul a fost atins. Suntem responsabili social, avem nevoie de abordări artistice care să arate ceea ce nu funcționează într-o societate, lipsurile din educație, din justiție etc.
Teatrul este o oglindă, a spus-o Shakespeare acum niște sute de ani, de fapt, chiar în perioada Artemisiei Gentileschi. Teatrul nu este doar despre performanțe actoricești; până la urmă, ce vrem cu meseria asta, doar să interpretăm roluri, sau să și participăm la un dialog cu societatea vremurilor noastre?!
Leave a Reply