Nu vreau să sun dramatic. Dar dacă ar trebui să descriu experiența mea de tânăr de 22 de ani care încearcă să-și construiască o viață în România, cuvântul care îmi vine în minte mai des decât oricare altul este epuizare. Nu epuizarea fizică a cuiva care muncește mult. Ci epuizarea mult mai insidioasă a cuiva care încearcă din greu, nu reușește, încearcă din nou și aude în permanență că problema este la el.
Suntem generația căreia i s-a promis că dacă termini liceul, termini facultatea, înveți engleză și ești serios, vei găsi un loc al tău. Nimeni nu ne-a spus că sistemul care ne-a promis aceste lucruri a contribuit activ la crearea condițiilor în care promisiunile lui sunt false.
Educația românească, în forma ei actuală, formează oameni excelenți pentru examene. Știm să scriem eseuri despre Ion Creangă, știm rezolvăm ecuații diferențiale și știm să reproducem capitole întregi din manuale pe care le-am uitat complet la o lună după bacalaureat. Ce nu știm să facem este să aplicăm pentru un job, să scriem o factură, să înțelegem un contract de muncă, să negociem un salariu sau să navigăm un sistem birocratic românesc. Acestea sunt abilități de viață pe care niciun profesor nu le-a considerat suficient de importante pentru a le preda.
Piața muncii, la rândul ei, nu a așteptat ca sistemul de educație să se reformeze. A evoluat în propriul ei ritm haotic: în orașele mari, sunt zeci de mii de posturi în IT, comunicare și servicii, toate cerând experiență, toate plătind decent dacă treci de pragul imposibil al primului job. În orașele mici și în mediul rural, piața muncii aproape că nu există. Alternativele sunt agricultura de subzistență, munca la negru sau plecat undeva unde există oportunități — de obicei, afară din țară.
Emigrarea nu mai este pentru noi un scenariu de coșmar sau o decizie traumatizantă. Este o opțiune rațională, adesea singura rațională, pentru un tânăr din Slobozia, din Călărași sau din Urziceni care a terminat o facultate și nu găsește nimic în județ. Germania îi oferă salariu dublu, stabilitate și perspectivă de carieră. România îi oferă o promisiune vagă că „lucrurile se vor îmbunătăți”. Nu este greu de ales.
Ceea ce cer nu este simpatie. Cer un sistem care să recunoască că tinerii nu sunt o categorie deficitară care trebuie să se adapteze la realitatea existentă, ci o resursă care merită investiție reală: reformarea curriculei școlare pentru a include competențe practice, reintroducerea finanțată și respectată a școlilor profesionale, programe de internship plătit susținute de stat și obligatorii pentru companiile care beneficiază de fonduri europene, și renunțarea la cultura cererii de experiență pentru pozițiile de intrare în câmpul muncii.
Nu cer minuni. Cer logică.