Am depus până acum treizeci și patru de CV-uri. Le-am numărat. Dintre ele, opt mi-au răspuns, patru m-au chemat la interviu și zero m-au angajat. Motivul invocat, de fiecare dată cu o politețe dezarmantă: „căutăm pe cineva cu experiență.” Am 22 de ani. Am terminat facultatea în vară. Unde, exact, ar fi trebuit să acumulez această experiență? În liceu? În timp ce scriam lucrarea de licență? Poate în somn?
Problema nu este că angajatorii vor oameni competenți. Asta este perfect rezonabil și de înțeles. Problema este că sistemul a ajuns să ceară experienței acolo unde prin definiție nu poate exista. Un post de „junior accountant” cu cerință de minimum doi ani experiență nu este un post junior. Este un post mid-level rebranduit cu salariu de junior. Și este o capcană în care cad mii de tineri români în fiecare an.
Cercul vicios este bine cunoscut, dar nimeni nu pare deranjat suficient de el ca să-l rupă: nu te angajează nimeni fără experiență, dar nu poți face experiență dacă nimeni nu te angajează. Soluțiile teoretice există — stagii de practică, programe de internship, ucenicie — dar în practică sunt fie inexistente, fie neplătite, fie atât de prost organizate încât nu contribuie cu nimic real la CV-ul unui tânăr.
Internship-ul neplătit este el însuși o altă față a aceleiași probleme. Dacă ai familie care poate să te susțină financiar timp de trei-șase luni cât faci „practică” gratis la o firmă, poate ieși ceva bun de acolo. Dacă nu ai, alegi între a munci pe gratis și a-ți plăti chiria. Pentru mulți tineri din orașele mici ale României — inclusiv cei din județele Ialomița, Călărași, Giurgiu sau Teleorman — această alegere nici măcar nu există. Se mută la rude în București, acceptă orice condiții sau pleacă din țară. Și adesea fac toate trei.
Ce ar putea face angajatorii diferit? Simplu: să renunțe la cerința de experiență pentru pozițiile care prin natura lor sunt de intrare în domeniu. Să investească în training intern. Să înțeleagă că un om de 22 de ani fără experiență, dar cu curiozitate, inteligență și disponibilitate de a munci, valorează mai mult pe termen lung decât cineva de 35 de ani cu un CV impresionant care va pleca la primul salariu mai bun. Această înțelegere nu este filantropie — este strategie de business pe termen lung.
Dar pentru asta ar trebui să ne privim ca pe o resursă, nu ca pe o problemă.