”Un loc sigur” este un film care aruncă în aer orice idee de siguranță. Plajă bulgărească sălbatică, familie, prieteni și un ocean de frici, putreziciune, violență dedesubt. Fațada tinerilor corporatiști români de succes se surpă încet dar sigur într-o oră și patruzeci și trei de minute, iar scenarista și regizoarea filmului, ne spune cum a reușit să aducă pe ecrane această poveste dură, dar, în același timp, extrem de sensibilă.
Cecilia Ștefănescu este scriitoare, scenaristă și regizoare. În literatură s-a impus cu două romane, „Legături bolnăvicioase” și „Intrarea soarelui”, primul ecranizat de regizorul Tudor Giurgiu. A continuat să lucreze cu Tudor Giurgiu în calitate de scenaristă la filme precum „Libertate” (despre evenimentele din 1989 de la Sibiu). Iar săptămâna aceasta și-a lansat filmul „Un loc sigur”, debutul ei ca regizoare de lungmetraj. Cecilia a răspuns întrebărilor Libertatea.
Corporatiștii nu trebuie priviți ca la zoo, printre gratii și pereți de sticlă
Libertatea: Avem o poveste cu și despre ceea ce se cheamă „corporatiști”, clasă de mijloc superioară. Ne poți face un portret, în câteva rânduri, corporatistului bucureștean?
Cecilia Ștefănescu: Mi-ar fi greu să fac un potret al corporatistului, pentru că nu îi cunosc pe acești oameni decât din observația exterioară, documentată și nu vreau să generalizez. Din ce mi-am dat seama, mulți sunt oameni care muncesc foarte mult, de dimineață până seara, se întorc obosiți acasă, presați de superiorii lor și presându-i și ei, mai departe, pe cei care le sunt, eventual, subordonați.
Sunt oameni care câștigă de la suficient la foarte bine, care au nevoie să simtă pentru ce trag așa de tare, să-și ofere recompense, și dacă la început acele recompense erau sub formă de bunuri materiale, cred că în ultimii ani, cei care lucrează în corporații, au afaceri etc. reprezintă o mică parte dintre consumatorii și cumpărătorii de artă, în toate formele ei. Iar intersecția asta e foarte necesară, pentru că e necesar să ne înțelegem unii pe ceilalți, să vedem de unde venim și ce vrem, să nu ne privim ca la zoo, printre gratii sau pereți de sticlă.
Poate nu ne vom intersecta decât pe anumite segmente extrem de înguste, dar măcar ne vom cunoaște, ceea ce e mare lucru.
Acești oameni care au început să câștige bine și să-și permită de la mașini scumpe, haine de branduri și vacanțe exotice pînă la stiluri de viață orientate spre ecologie, natură, migrînd încetul chiar spre un oarecare interes către clasele defavorizate, dar mereu trecut prin filtrul empatiei de tip filantropic și nu spre o privire social integratoare, aveau nevoie în mod natural de propriile lor expresii ale revoltei.
Iar revolta le-a venit sub forma aceasta, a valorilor morale, de bine și de rău, preluată de anumite formațiuni politice care veneau și cu propuneri noi, moralizatoare.
Și revolta s-a produs împotriva celor care se opuneau valorilor binelui, cinstei, moralei. Într-un fel, ce au adus ei e un aer nou și paradoxal de revoltă. Eu sînt pentru revoltele mici și dese, în felul ăsta societatea evaporă din energii și are șansa reală să se auto-regleze.
<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/nv6-wQRJCwc?si=UDMvaCQC5CvKi3I2″ title=”YouTube video player” frameborder=”0″ allow=”accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share” referrerpolicy=”strict-origin-when-cross-origin” allowfullscreen></iframe>
Sigur, există argumente și împotriva acestui mecanism care pare să monopolizeze inclusiv ideea de revoltă, într-un mod paradoxal, în mîna celor care momentan sînt privilegiați.
Îmi aduc aminte, cînd am fost cred prima dată în Franța, am picat într-o grevă a SNCF pe o durată scurtă care paralizase orașul și toate zonele apropiate, era haos.Am întrebat ce anume cer și mi s-a răspuns că era o grevă de avertisment. Am fost absolut vrăjită de concept, de ideea asta de reglaj sociale. Dar sigur, pe atunci Franța arăta politic altfel… După ce va trece acest val îngrozitor de derapaje ideologice, în speranța că el va trece fără să ne măture social, e posibil ca mulți dintre cei care propovăduiau sisteme de sănătate și educație private să-și reconsidere opțiunile și să reconsidere și rolul statului în toată această ecuație.
Dar revenind la personajele mele, ei sînt oameni care au fost născuți deja cu privilegii – uneori un privilegiu e pur și simplu să te naști într-o familie unde nu neapărat există mari avuții, dar există acces la resurse de bază, părinții au timp să aibă grijă de educația copiilor și toți sînt într- un mediu sigur.
Sînt născuți în oraș, în capitală, au fost crescuți într-un spirit competițional, au moștenit din familie narațiuni istorice care le alimentează spiritul ăsta, de învingător, și nu au mai avut curiozitatea sau timpul să chestioneze ce știu. Pe aceste realități și-au construit și ei, mai departe, viața și convingerile.
Critica familiei din clasa mijlocie în filmele românești: de la bucătăriile Ikea, la eșecul unei filosofii de viață
Libertatatea: Analizezi cu mare sensibilitatea destabilizarea unei familii, agresivitatea masculină și o depresie profundă a unei tinere mame. Cum arată toxicitatea corporatistă, în comparație cu alte toxicități ”de familie” din filmul sau literatura de pe la noi?
Ceciclia Ștefănescu: E toxicitatea suficienței, pentru că, o dată cu un statut social și material, mai vine și iluzia că înțelegi cel mai bine cum merg lucrurile și începi să capeți un complex de șef, nu doar al afacerii tale sau în cadrul unei corporații, dar și al propriei familii.
E valabil și pentru bărbați, și pentru femei, dar modelul e unul patriarhal. Acest complex patriarhal, de care suferă întreaga societate se manifestă nu doar în contexte profesionale, ci și în cadrul care ar trebui să fie sigur, al familiei. De-a lungul timpului, el a fost prezentat în diverse filme și cărți, în majoritateacazurilor din perspective masculine.
Unii autori veneau ei înșiși de la margine și prezentau o perspectivă interesantă a periferiei cu toate reflexele ei – femeia de obicei era portretizată ca mamă, casnică, gospodină oricum, obedientă, nefericită, în rol secundar pe lîngă protagonistul care urma să înfăptuiască acțiunea.
Nici cei care au tratat zona de așa-zis rezistență anti-comunistă, intelectualul nefericit și hăituit de regim, nu au propus un model diferit. Iar alții erau parte integrantă a clasei medii superioare și practicau o critică fie a propriei clase, fie își îndreptau privirea spre zonele defavorizate, dar mereu în riscul de a le trata cumva ca pe un ierbar sau insectar.
Probabil e un risc inevitabil. Pentru mine, primul, și rămîne unul dintre puținele personaje cu adevărat progresiste, post-revoluționare este Mioara Avram din Moartea domnului Lăzărescu, iar unul dintre filmele cele mai puternice legate de orbirea dintre clasele sociale și la ce duce ea este Malmkrog și vine de la un autor care are un discurs public conservator.
La polul opus, critica clasei mijlocii superioare a venit mai tîrziu, mai întîi am trecut prin zona aspirațională, în care apartamentele aveau bucătării Ikea și existau peste tot mărcile unei bunăstări care rezulta dintr-un acces la bani superior, deci, tracasare, deci, probleme.
Cele mai multe însă aveau personaje masculine în centru, iar, dacă nu erau masculine, perspectiva era una masculină. Azi, pare că lucrurile încep să se schimbe, numai că, o dată cu schimbarea, personal mai văd și pericolul unei restaurații. În același timp, mă enervează foarte tare această considerare în bloc a vocilor de autoare, mi se pare o mare nedreptate, pentru că ele sînt foarte diverse și merită tratate separat.
Această perspectivă nouă, feminină și/sau feministă, ne mai dezvăluie ceva. Cred că abuzurile de tot felul din familiile din clasa medie superioară sînt mai puțin văzute și sub-raportate pentru că în acest caz ce e în risc e inclusiv prestigiul, imaginea asta socială a reușitei spre care sînt mînați și dresați inclusiv adolescenții azi.
Imaginea de victimă a unui abuz într-un mediu care pune accent pe performanță, fericire, reușită etc. a fost asociată, probabil, ideii de eșec, ori cred că în cazul ăsta, femeile au o rezervă în a ridica vălul, pentru că mai ales contextul social și privat în care trăiesc le descurajează să o facă.
E eșecul unei întregi filosofii de viață. În cazul zonelor defavorizate, problemele cele mai mari stau în faptul că raportările abuzurilor sînt deseori minimizate sau direct ignorate de autorități. Or cele care înțeleg cel mai bine aceste mecanisme sînt persoanele care au înțeles, în anumite grade, la anumite niveluri, ce înseamnă să nu fii văzut, auzit, luat în serios.
Refugiații ca personaj colectiv
Libertatea: În diverse scene, momente de dialog intră chestiunea refugiaților, personaje care, în filmul tău, îi deranjează pe turiștii veniți să petreacă la bulgari. Cum și de ce i-ai inclus în poveste?
Cecilia Ștefănescu: În primul rînd, pentru că fac parte integrantă din lumea de azi, din problemele ei și ale acestui prea-frumos proiect care s-a numit globalism. Dar într-un mod ciudat, pentru că, deși sînt personaje de fundal în povestea mea, dar reflectă nevoia asta imperioasă de căutare a siguranței, ideea filmului a pornit fix de la ei, într-un moment în care, aflată în vacanță în Grecia, un turist se plîngea că într-o altă parte, de unde venise, se treziseră cu o barcă de refugiați pe plajă. Turistul părea deranjat. Și țin minte că m-au lovit profund cuvintele lui, pe undeva m-am simțit și eu o potențială refugiată.
Un artist care produce ficțiune are, prin natura profesiei lui, tendința de a se proiecta și în alte roluri sau situații decît cele pe care le ocupă momentan. Dar mai era ceva, la momentul acela, prin 2013, noi veneam dintr-o lume care, cu două decenii și ceva în urmă,„exportase“ refugiați, oameni fugiți să caute libertatea și ce credeau ei că e o viață mai bună. Iar acea lume noi știam că se poate întoarce, eventual sub alte forme, posibilitatea de a redeveni refugiat nu era departe. Cuvintele turistului care, cel mai probabil, nu cunoscuse frica asta m-au speriat și m-au urmărit mult.
Dar am introdus acest personaj colectiv și pentru că am vrut să desfac ca pe o ceapă ideea de străin și de încălcare a granițelor, personale sau, în sens mai larg, teritoriale, de căutare a siguranței în afara zonei tale cunoscute.
Între cearșafurile localnicilor și visul hipsterilor: cum a fost filmat „Un loc sigur”
Libertatea: Lucia (interpretată de Marina Palii) este mereu în centrul unui peisaj la care visează tot hipsterul, plaja sălbatică de la bulgari. Cum ai lucrat acele cadre, cât ați repetat, cum au arătat ședințele în care le-ai ”explicat” personajele actorilor?
Cecilia Ștefănescu: Nu-mi dau seama foarte bine dacă o plajă goală, sălbatică e doar visul hipsterului. Dar știu că e un loc taman bun să te întîlnești cu localnici care, la sfîrșit de săptămînă, își iau cearșaful, umbrelele și se duc la plajă să se odihnească și să se bucure de ce e, practic, al lor.
Mie mi se par niște întîlniri atît de improbabile, dar acolo, pe plajele din visele hipsterilor, cum frumos le zici, ele se produc. Și mă emoționează de fiecare dată cînd văd imaginea asta, deși, desigur, sînt și eu în ea. Revenind la întrebarea ta, filmările în exterior sînt mereu foarte grele, dacă mai adaugi plajă, vînt, vuiet de mare, devine un coșmar.
Dar noi, cu camera și actorii, am mers în locații cu cîteva zile mai devreme, au fost cîteva condiții pe care le-am stabilit înainte, știind că voi avea zile de filmare puține, iar repetițiile în locație au fost una dintre ele. Am stabilit punctele de cameră, mișcarea actorilor în raport cu camera, coregrafia, apoi am discutat cu actorii, cu fiecare în parte și împreună.
Am filmat ca niște disperați, acum cînd mă uit în spate, mi se pare că am fost toți într-un fel de transă dată de adrenalină și stresul de a duce filmul la bun sfîrșit. Sau transa a fost a mea și am avut noroc de oameni care m-au urmat.
Libertatea: Are voie o femeie să fie dezamăgită cu/de alegerile din viața ei, în zilele noastre? Lucia e tânără, ar putea oricând să-și refacă viața. Și totuși pare captivă și îi e frică să fie văzută că se bucură de chestiile cele mai mici (aici mă refer la momentul în care mănâncă pe furiș smochinele, cu foarte mare poftă) – de parcă asta ar însemna o trădare.
Cecilia Ștefănescu: Este una dintre întrebările pe care le-am ridicat cu acest film: are voie o femeie să-și chestioneze rolurile pe care într-un anumit moment al vieții le-a ales? Și dacă o face, fără a însemna automat că renunță la ele sau le pulverizează, ci poate că le ajustează nevoilor, aspirațiilor, dorințelor din acel moment, va fi judecată, și dacă va fi, se va aplica aceeași măsură ca unui bărbat?
Mi se pare că mai mult decît oricînd pe umerii fetelor și femeilor sînt așezate greutăți încă și mai mari, pe lîngă rolurile tradiționale, o femeie e judecată și dacă iese dintr-o relație, și dacă alege să nu aibă nici o relație, dacă alege să aibă copii și să muncească sau să nu aibă deloc copii, dacă e ea providerul familiei sau dacă nu e deloc, dacă alege profesia, maternitatea sau amîndouă la un loc, dacă e prea tînără sau prea bătrînă și lista poate continua.
Și aceste greutăți sînt mai mari tocmai pentru că se petrec după perdeaua asta de fum într-o societate în care pare, și nu doar că pare, dar chiar am cîștigat niște drepturi absolut normale, iar în numele acestor cîștiguri unii consideră discuțiile încheiate.
Dar noi avem asigurat deocamdată doar un cadru formal. Frica de schimbare, pe care foarte frumos ai sesizat-o și la Lucia, e în noi toți, e naturală. Dar la fel de naturală e și neliniștea, iar Lucia e un personaj aflat în apogeul unei neliniști, nu m-aș feri s-o numesc existențiale.
Nu are legătură neapărat cu evenimente punctuale, deși ele funcționează ca declanșatori, ci cu imaginea de ansamblu a vieții ei și cu imaginea pe care o vede oglindită în vorbele și în percepțiile celorlalți despre ea.
Perdeaua de fum a drepturilor câștigate: De ce se simt femeile moderne captive în roluri rigide
Libertatea: Violența domestică e prezentă de la început în micile gesturi dintre cei doi și se termină cu o scenă extremă. De ce această pedeapsă, pare că agresivitatea nu are nicio legătură cu statutul social.
Cecilia Ștefănescu: Pentru mine, violența soțului nu e o pedeapsa adusă protagonistei, ca rezultat al faptului că în ochii lui și ai societății ea a greșit, din contră, e semnul unei înfrîngeri personale pe mai multe planuri: în planul acelei structuri piramidale de care vorbeam la început, unde inclusiv familia pare rezultatul unui efort de construcție personală, al unui merit care întregește imaginea de succes, ultima acumulare.
Apoi în plan intim, e soluția creierului reptilian de a restabili ordinea, de a-și lua înapoi ce crede că a fost al lui și i s-a furat. Iar în plan personal, îmi imaginez că Gelu, soțul Luciei, a fost un băiat cu multe întrebări și multe nesiguranțe, venit dintr-o educație care l-a împins în permanență spre performanță.
Oricît de multe gesturi și fapte detestabile face, împreună cu Virgil Aioanei, actorul care l-a interpretat pe Gelu, am încercat și chiar cred că am reușit să depistăm mecanismele și drumurile întortocheate care l-au făcut pe fostul copil să se transforme într-un adult plin de certitudini care are nevoie să controleze și care, atunci cînd are impresia că pierde, se întoarce la un comportament arhaic. Și am făcut-o tocmai ca să înțeleg dacă exista și o altă variantă pentru el. Dar nu cred că violența e o traducere a puterii, ci mai degrabă a fricii.
„Să ne punem în papucii altora”: de la scris la regie
Libertatea: Ești prima dată și scenaristă, și regizoare, cum ai făcut trecerea, ce le-ai recomanda unor tinere de azi care ar vrea să înceapă o carieră în film nu în actorie, ci în scenaristică, regie?
Cecilia Ștefănescu: Le-aș recomanda tinerilor, dar mai ales femeilor tinere să fie solidare unele cu celelalte, încăpățînate în a-și urmări ideile și proiectele, să se înconjoare de oameni care le respectă și le prețuiesc ideile și ceea ce sînt și să vorbească imediat atunci cînd sînt în situații opuse celor enunțate mai sus.
Am făcut trecerea de la scris la film, deși aș numi-o mai degrabă un slalom, tocmai pentru că sînt curioasă, îmi place mult să cunosc situații cît mai diverse și să mă pun în papucii altora, să încerc să văd lumea din diferite poziții de observație.
Uneori, literatura poate fi conservatoare, în timp ce filmul, care e un vehicul mai direct de adresare, poate fi uneori extrem de supus determinărilor politice și ideologice de diverse feluri, și de asta am ales să fac și film, pentru a crea în mintea mea astfel de intersecții și a vedea ce rezultă din ele.
Despre precaritatea scriitorului și comunicarea prin imagine
Libertatea: Ce este mai ușor, să scrii sau să filmezi? Care comunicare ți se pare mai ușoară: prin imagine sau prin cuvinte?
Cecilia Ștefănescu: E la fel de greu, dar în sensuri complet diferite. Scrisul e greu, pentru că e extrem de alienant. Ești de unul singur, înconjurat de personaje imaginare, de cele mai multe ori neprietenoase.Poate fi plăcut pînă într-un punct să petreci timp singur, cu ele, dar de multe ori îți rupe contactul cu lumea, și rezultatul pe plan personal poate fi tulburător.
Dar scrisul are nevoie de resurse accesibile, în sensul în care ai nevoie să îți poți plăti lumina, chiria, întreținerea, mîncarea, căldura, lucruri care nu sînt, evident, ieftine, dar o dată aceste condiții îndeplinite, te poți pune să creezi capodopera vieții tale…
În același timp, azi scriitorii continuă să fie niște personaje exotice din punct de vedere social, cu un statut profesional încă nerecunoscut, sub-plătit, într-o precaritate aproape înfricoșătoare. Te și miri că mai există și mai apar oameni care vor să scrie.
În film, pe lîngă toate cele enumerate mai sus, ai nevoie de fonduri care nu sînt accesibile dacă nu ești vreun magnat sau ceva, de resurse umane, materiale, e un angrenaj mult mai complex, care te și poate pune în situația să eșuezi mult mai ușor.
Dificultatea principală la film, în situația în care deja ai adunat banii necesari să-l faci, mai e și să convingi fiecare membru al echipei să te însoțească și să creadă în ideea ta, să n-o trădeze, eventual, să aducă în direcția acelei idei lucruri noi.
În același timp, comunicarea prin imagine cred că e mai complicată, pentru că realizarea ei depinde de mult mai mulți factori, unii pe care îți e aproape imposibil uneori să-i controlezi. De aceea, atunci cînd îți iese, îți și epuizează mult din energia ta umană.
Notă: autoarea preferă scrierea cu î din i, am respectat această alegere
Filmul „Un loc sigur” a avut premiera internațională în cadrul secțiunii First Feature a celei de-a 29-a ediții a Tallinn Black Nights Film Festival (PÖFF), unul dintre cele mai importante festivaluri de film din Europa de Nord.
Din distribuție fac parte Marina Palii, Virgil Aioanei, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos și Emil Măndănac. Echipa filmului îi include pe Luchian Ciobanu (imagine), Roxana Szel (montaj), Alexandra Alma Ungureanu (scenografie și costume) și Sebastian Zsemlye (sunet). Filmul este produs de POINT Film, în co-producție cu Libra Films și Avanpost Media, producători Tudor Giurgiu și Oana Bujgoi-Giurgiu, co-producător Vlad Rădulescu, cu sprijinul CNC și Creative Europe – MEDIA Programme.
Filmul poate fi văzut în cinematografele din toată țara începând cu 13 martie 2026.