ANALIZĂ | Pe șantiere, siguranța nu este un moft. De ce România încă are o problemă cu protecția muncitorilor

Cine a călcat pe un șantier din vestul sau nordul Europei știe că normele de protecție a muncii sunt litferă de lege: instructaje pe bune, verificări de echipamente, permise de lucru și oameni dedicați pe „Health & Safety” care pot opri lucrul în orice secundă. În România, pe de altă parte, încă ducem în spate moștenirea lui „lasă că merge și așa”. Doar că în construcții, scurtăturile astea se plătesc adesea cu viața.
Cifrele oficiale sunt oricum de speriat: peste 5.300 de accidente de muncă în 2024, dintre care 108 mortale. Și vorbim doar de dosarele înregistrate, pentru că în realitate, la câtă muncă la negru încă există în domeniu, e greu de spus câte incidente rămân ascunse sub preș doar ca să nu vină Inspecția Muncii. Dar chiar și fără speculații, bilanțul oficial e suficient de dramatic.
Problematic nu e doar faptul că se întâmplă accidente — construcțiile rămân un domeniu cu risc ridicat peste tot în UE, unde scot din păcate sute de decese anual. Diferența enormă o face cultura siguranței.
În țări ca Germania sau Olanda, unde rata deceselor pe șantier e printre cele mai mici din Europa, regulile SSM nu sunt o foaie completată de mântuială ca să fie dosarul bine la control. Un incident la limită — un „near miss” — e analizat la sânge ca să nu se repete, iar inspectorul de siguranță are autoritate deplină, nu e doar un simplu figurant.
La noi, legi și proceduri există pe hârtie. Ce ne lipsește e schimbarea de mentalitate. Casca, hamul ancorat corect, o balustradă pusă la timp și 10 minute pierdute pentru o evaluare de risc costă într-adevăr bani și timp. Însă costul unui om care nu se mai întoarce seara acasă la familie e incomparabil mai mare. Până nu înțelegem că siguranța se face pentru viața muncitorului, nu pentru poza din raportul de audit, vom număra în continuare victime.