Dezastrul pe care noi l-am făcut -

1. Unde suntem?

Ne aducem aminte de sloganul dinainte de alegeri: ”în România nu s-a trăit niciodată mai bine ca acum”. Ceea ce, neîndoielnic, era – cel puțin atunci – cât se poate de adevărat. La fel cum ar fi fost, dacă cineva ar fi spus avest lucru, și în primăvara lui 1940 sau în cea a lui 1981. Numai că după fiecare din acești ani, la fel ca și după 2024, a venit criza și am descoperit că ”binele” nostru e destul de precar. Faptul de a trăi mai bine, real în toate cele trei momente menționate, a fost – pur și simplu – rezultatul avansului modernizării în lumea noastră (mai încet decât în alte părți) și a difuzării progresive a beneficiilor lui în societate. Precaritatea e datorată faptului că, niciodată, nu ne-am putut susține de unii singuri – mai ales la capitolele ”grele”: economie și apărare – și, ca atare, a trebuit să ne bazăm pe un context internațional a cărui schimbare ne-a surprins complet nepregătiți. De fiecare dată, ideea noastră a fost aceea că lumea va rămâne la fel și că, profitând de oportunitățile configurației europene / mondiale și ale dinamicii interne, vom face – rapid – pasul spre o dezvoltare care să ne garanteze durabilitatea beneficiilor modernizării. N-a fost să fie. Reculul bunăstării nu e doar rezultatul unor contexte pe care noi nu le putem controla, ci și cel al unor decizii care – însumate – ne duc într-o derivă din care ne revenim cu greu.

Dacă ne uităm puțin la situația actuală a economiei noastre, ea seamănă izbitor cu cea din 1981, când Ceaușescu a fost nevoit să recunoască de facto – în fața Fondului Monetar Internațional – incapacitatea de plată a ratei datoriei externe a României de atunci. Două lucruri sar în ochi de la bun început: mai întâi datoria externă, a cărei rată anuală apasă greu pe buget, făcând ca o bună parte din ceea ce adună statul să se ducă la creditorii externi. Și, în al doilea rând, deficitul comercial, altfel spus faptul că importăm mai mult decât exportăm și – ca atare – scoatem mai mulți bani din casă/țară decât intră în ea. Apoi e faptul că am creat un sistem – e greu să-i spunem economie – care se bazează pe stat și pe slujbele de la stat. Iar economia, cea ”lucrativă”, pe comezi de la stat. Cu alte cuvinte, categoria dominantă a economiei noastre nu e muncitorul (cel care produce), ci funcționarul (cel cu hârtiile, care ”evaluează”, ”aprobă”, ”verifică”). Al patrulea lucru comun e feudalismul care împarte populația între ”aleșii” de partid / stat și restul muritorilor. Primii au toate beneficiile, ceilalți toate îndatoririle. Atunci – înainte de 1989 – economia era preponderent industrială, enormă, dar disfuncțională (și ascunzând un șomaj mascat); acum e majoritar de servicii, parcelară, în bună măsură străină, mizând pe joburi temporare, fragmentare și slab plătite. Și atunci, și acum avem o inflație ce crește constant.

Știm bine ce a urmat în deceniul 9 al secolului trecut: blocarea importurilor pentru reechilibrarea balanței comerciale, care a fost catastrofală pentru industrie (unde nu s-a mai făcut nici o modernizare vreme de un deceniu), exportul masiv al materiilor prime (ieftine și, ca atare, în cantitate mare), reducerea veniturilor populației (prin faimosul ”acord global” care lega salariile de câștigul pe ramura economică), izolarea Românie în frig și întuneric și – finalmente – explozia din decembrie 1989. Pentru cea mai mare parte a românilor, cauzele Revoluției nu au fost politice, ci economice. În anii ’70 și ’80 Ceaușescu încearcă, în trei direcții, să producă în România inovație contemporană: avioane, calculatoare și centrale nucleare. Dacă ar fi izbutit, ar fi putut vinde mai departe – către țările ”Lumii a Treia” (cum era numit atunci ”Sudul Global”) – licențe de producție sau ar fi putut produce (aici sau acolo) tehnologii performante, cu o mare valoare adăugată. N-a reușit în nici o direcție: avioanele – și cele civile, și cele militare – aveau nevoie de motoare străine; calculatoarele românești (faimoasele Felix-uri) de microprocesoare din afară, iar centrala nucleară de reactor din Canada. Noi eram în stare să producem doar carcasa. Și asta era economia românească la finele lui ’89: o enormă carcasă, care nu (mai) avea nimic înlăuntru.

Întrebarea e cum arată cea din 2026? Preponderent – adică în proporție de două treimi – e o economie de servicii, nu una industrială.

2. Cum s-a ajuns aici (la scară mare)?

Pentru cine își mai aduce aminte, după ’90 ne-a ajuns și pe noi dogma centrală a globalizării (începută în Occident în deceniul precedent, însă intrată în regim turbo după căderea comunismului). Aceasta spunea, simplu, că – etatismul comunist fiind trimis la „coșul de gunoi al istoriei” – toate țările lumii sunt integrate într-o piață globală, dominată de legea cererii și a ofertei. Asta însemna, de facto, că există țări ale inovației (se vorbea mult, în epocă, de „societatea cunoașterii”), cu un înalt grad de școlarizare, cu o largă bază de selecție a elitei tehnologice, cu investiții masive în domenii inovative (care, în curând, vor fi numite STEM) și care – la limită – pot trăi doar din dividentele brevetelor produse de cercetarea de vârf. O anumită dematerializare a direcțiilor de explorare cele mai performante (IT, genetică, imunologie, farmacologie) încuraja această viziune a ”industriilor curate”, care se voiau a fi ”a treia revoluție tehnologică” (după cea a motorului cu abur și a electricității). E, de altminteri, epoca pasiunilor ecologiste, care-și imaginează lumea viitorului ca fiind populată de tineri geek, îmbrăcați funcțional, cu laptop-ul în brațe și cu shake-ul bio în mână, făcând milioane în vreme ce ascultă muzică ambientală în căști.

De cealaltă parte – în fosta lume comunistă (falimentară după 1989) și, mai ales, în „Sudul global” – e o enormă populație săracă, relativ școlarizată dar (mai ales) obișnuită de dictaturi cu disciplina, care poate prelua sarcina ingrată a ”clasei muncitoare” occidentale. Marile industrii – cea siderurgică și de prelucrare – au ajuns, repede, să fie considerate energofage și poluatoare ale mediului. Ca atare, s-a dezvoltat ideea delocalizării lor cât mai departe, acolo unde nimeni nu le înregistra noxele și mâna de lucru era atât de ieftină încât produsul lor finit ajungea să coste mai puțin decât materia primă în Vest. Miliardele de culi ai Asiei aveau, astfel, o cale de urbanizare și de accedere – sigur, la nivelul lor – la middle class-ul considerat a fi motorul democrației și, mai ales, al economiei de consum. Altfel spus, aceste populații nu doar produceau, ci deveneau și consumatori exact ca în vechea schemă englezească în care muncitorii fabricilor textile de la începuturile industrializării cumpărau, din puținele lor venituri, materiale de haine din fabrica în care lucrau.

Mă tem că indiferent cum am lua-o, această mentalitate – dominantă vreme de patru decenii în Occidentul dezvoltat – actualiza temele clasice ale colonialismului de secol XIX: diviziunea internațională a muncii (coloniile extrag materia primă, metropola produce produse finite), tutela economică (și – ideal – politică) a marilor economii – dacă nu cumva companii – asupra celor ”emergente”, funcția ”civilizatoare” și ”de dezvoltare” a Vestului în raport cu restul lumii (prin creștinism la finele Modernității, prin ”religia bunăstării” la cumpăna dintre milenii). Nu e de mirare că o astfel de perspectivă care – volunar sau nu – împarte lumea în supra-oameni și sub-oameni a creat o reactivitate direct proporțională cu creșterea economică a țărilor sărace. Și nu e deloc clar dacă doctrina revanșei (al cărui promotor e președintele chinez) e dată recentă, sau e înscrisă – de la bun început – în programul de modernizare prin copiere și prin substituție a marilor puteri conturat de Deng Xiaoping (care, în fond, n-a făcut decât să transleze spre China modelul de dezvoltare al Japoniei din Era Meiji). Or, să nu uităm, Japonia însăși – după o perioadă de expansiune în Asia – a ajuns la confruntarea cu Occidentul.

3. Cum am ajuns noi aici?

Turbionul mutațiilor globalizării ne-a prins pe noi în plină criză. Așa cum spuneam mai sus, industriile lui Ceaușescu sfârșiseră prin a fi enorme carcase care rugineau – în lipsa saltului inovativ – sub soare și zăpezi. Principala acuză ce i se aduce conducătorului român (pentru a da un conținut celei de ”subminare a economiei naționale”) e cea de industrializare haotică, ”multilateral dezvoltată”, adică fără a ține cont de oportunitățile externe, deoarece era bazată pe principii ideologice, nu economice. Astfel, Ceaușescu crează lanțuri industriale complete în România folosind cărbune de slabă calitate doar pentru că era din producția autohtonă, în loc să cumpere altul, mai bun, de pe piețele internaționale. La fel, produce fier în industria noastră siderurgică, fără a fi atent la raportul preț – calitate, care i-ar fi permis să achiziționeze tablă sau țevi mai ieftin decât le realizam noi. E adevărat – cum a observat cu perspicacitate Gregor von Rezzori – ideea comunismului nu era (doar) aceea de-a realiza industrii, ci – în primul rând – cea de-a crea ”clasa muncitoare”, ”baza” socialismului în România. Să ne amintim faptul că industrializarea României – începută, la scară mare, după 1960 – avea două motive: unul era activ – aveam materie primă și forță de muncă, dar, în lipsa capacității de prelucrare și de folosire a acestora, ele se pierdeau fără nici un folos (sau cu unul minim) pentru dezvoltarea țării. Al doilea era reactiv: planul Valev de ”integrare economică a economiilor socialiste”, lăsa României rolul de producător agricol, condamnând-o astfel la subdezvoltare. Or, victoria sovietică din al Doilea Război Mondial arătase în chip manifest și rolul – esențial – al industriilor (în special al celor grele) în capacitatea de rezistență și în susținerea unor campanii de durată, capabile să schimbe soarta unui conflict total. România putea rezista presiunii anexioniste a Rusiei sovietice doar construindu-și – integral – propriile industrii grele. În bună măsură acest imperativ e cel care justifică atât industrializarea masivă din ani lui Ceaușescu, cât și deschiderea lui față de Occident (ca alternativă la ofertele otrăvite ale Moscovei).

Îi putem reproșa orice lui Ceaușescu, dar el ne-a lăsat niște lanțuri industriale complete, capabile să proceseze materia primă de la extracție la produsul finit. Numai că, în 1990, acestea erau – în bună măsură – ineficiente. Apogeul globalizării dinainte de finele mileniului face ca oțelul ce vine din Asia să fie mult mai ieftin decât procesarea lui în România sau oriunde în Europa. Ca atare, susținerea unor mari concatenări de industrii – nemaimodernizate de un deceniu și lucrând cu o materie primă nu întoatdeauna de cea mai bună calitate – părea a fi mai curând o povară pe economia noastră, oricum deficitară la finele comunismului. Așa că mari componente ale lor au fost pur și simplu abandonate, lanțurile s-au rupt, iar industriile s-au descompus ireversibil. Post-factum am fost dispuși să vedem mai curând contribuțiile diverselor persoane (de la firmele – căpușă ale directorilor la devalizarea de către muncitori a tot ce se putea lua și de la vinderea deșeurilor metalice la ”înțelegerile” cu privire la terenuri), însă adevărul e acela că centralele industriale ale ceaușismului n-ar fi putut merge înainte decât cu mari investiții în retehnologizare, cu găsirea rapidă a unor piețe de desfacere și cu un efort susținut – adică muncă multă și salarizare medie – din partea întregului personal angajat (de la economiști și ingineri la muncitori). Oricât am jeli fostele industrii socialiste, în anii ’90 – la fel ca și acum, dealtminteri – adunarea acestor trei elemente pentru păstrarea lor era o pură utopie.

Atunci, imediat după Revoluție, am asumat și noi ideologia momentului: vremea marilor industrii s-a dus, e timpul construirii networking-ului serviciilor: vom dezvolta sectorul terțiar, specific urbanului dezvoltat și care necesită studii superioare aprofundate, mizând mai curând pe (re)ambalarea și (re)vânzarea unor produse achiziționate ieftin din import și, în felul acesta, vom duce bani – prin varii taxe, începând cu TVA-ul – la bugetul de stat. Industriile noastre vor fi mici și ”flexibile”, adică în măsură a se adapta la cererea pieței și a-și ”customiza” produsele. Începând cu faimoșii blugi și șlapi din Turcia, continuând cu explozia chinezăriilor și a suproduselor occidentale, lucrurile păreau a merge destul de bine. Pe ruinele marilor fabrici comuniste ”dezvoltatorii imobiliari” au început să construiască noi cartiere de blocuri, materia primă pentru construcții venea din afară, dar – în produsul finit – valoarea ei era multiplicată de sute, dacă nu de mii de ori. Chiar și în comerț, un produs dintr-un magazin din România avea aaproximativ același preț ca-n Occident, deși – cel mai adesea – era de o cu totului altă calitate decât cel din Vest. Ideea îmbogățirii tuturor – inclusiv a bugetului – prin revânzare funționa acceptabil la scară socială. Sigur, ea a produs o castă de bogați la nivelul furnizorilor (și, eventual, a intermediarilor), dar a lăsat spațiu de creștere economică pentru toți. Mărirea constantă a veniturilor salariaților a permis nu doar dezvoltarea rețelelor de import, ci și prosperitatea de care vorbeam la începutul acestor rânduri.

Dacă mă pot exprima astfel, aceasta a fost ”dogma centrală” a economiei noastre din ultimii 20 de ani: consumul e motorul creșterii economice. Cu cât oamenii au mai mulți bani, cu atât consumă mai mult și cu cât consumă mai mult, cu atât statul încasează mai mult din taxe și impozite. De aceea, nu e de mirare că ideea finanțării consumului prin majorări salariale (chiar cu prețul împrumuturilor externe) a fost atât de îmbrățișată de toate guvernările până foarte recent.

4. Cine a câștigat în logica mondializării?

Ce am descoperit în mai 2025 a fost ceea ce puteam bănui încă de multă vreme: consumul care nu se bazează pe o producție internă duce la deficit bugetar. Ideea că materia primă e întotdeauna ieftină și plusvaloarea e dată doar de ultimele etaje ale procesării, de ambalare și de branduire e simpatică, dar e supusă șocurilor unei piețe globale care – tocmai pentru că e globală – nu mai e controlată de nimeni. Creșterea prețului combustibililor – odată cu Războiul din Ucraina, iar acum cu cel din Iran – face ca valoarea adăgată adusă de procesare să aibă un cuantum mai mic. Majorarea costurilor cimentului, metalului, altor materii prime, care sunt folosite de țările asiatice – în primul rând de China – ca mijloace de presiune (nu tocmai) soft la adresa Europei reduc și mai mult marja de profit a vânzătorului final. Iar întreruperea temporară a aprovizionării face ca creșterea de preț să meargă tot mai mult la vânzătorul primar – adică la producător – și nu la cel terțiar. Noi ne-am imaginat că economia globală va fi stabilă și va menține tendințele anilor noștri de creștere economică. De la criza măștilor medicinale din pandemie, la majorarea prețurilor combustibilului și a energiei de azi descoperim că nu e așa.

China își permite să fie asertivă (cum se spune mai nou), ba chiar agresivă, la fel ca – din ce în ce mai mult – și India, iar Rusia – în ciuda tuturor previziunilor – încă rezistă. De ce? Dintr-o rațiune simplă: dat fiind că, forțate de sărăcie, au trebuit să-și construiască (sau să-și reconvertească – în cazul Rusiei) lanțurile de producție ale unor întregi sectoare industriale. În primul rând pe cele ale industriilor grele. Dacă în urmă cu două decenii, cuvintele de ordine erau ”globalizare” și ”integrare”, astăzi ele au devenit ”independență” și ”suveranitate”. Asta vrea să spună că ne întoarcem, într-un fel, la economia dinaintea exploziei planetare din anii ’80: cea în care fiecare stat dispune de bunurile necesare consumului intern, fără a putea fi șantajat de țările exportatoare de materie primă sau de produse semifabricate. Capacitatea de ”reziliență” (altă marotă a momentului) e dată fie de faptul că e capabil să producă pe teritoriul propriu cea mai mare parte a produselor ce-i sunt necesare, fie de aceea că produce ceva atât de valoros pe piețele externe, încât își poate ține – prin capacitatea de schimb – în șah posibilii furnizori, fără a cădea la șantajul acestora. În urmă cu două decade – pe vremea păcii și a prosperității, asemenea idei ar fi stârnit râsul; astăzi – când războiul revine în lume – economiile însele se pun pe picior de război, devin parte a unui dispozitiv de luptă, dar mai ales de rezistență și constituie măsura ce ne permite să înțelegem cât se poate opune un stat șocurilor (de tot felul) ce vin din afară.

Au câștig de cauză cei care au rezerve de materii prime, lanțuri industriale care să le proceseze până la nivel de rezerve (militare sau alimentare), au o mână de lucru suficient de mare pentru a menține în funcțiune mașinăria industrială (chiar în condițiile unei / unor mobilizări) și pot să vândă suficient – materii prime sau produse finite – pentru a avea o rezervă financiară care să le permită nu doar plățile interne ci și reinvestirea în industriile producătoare. Dacă e să o spunem direct, câștigul – în această formă – e mai curând de partea statelor BRICS. Încă odată: sărăcia din anii ’90 e cea care i-a împins să creeze / păstreze lanțurile industriale integrate. Europenii – și într-o anumită măsură americanii – au mizat pe globalizare și s-au dezindustrializat, ajungând azi în trista situație de a fi dependenți de furnizori care pun din ce mai mai mult – și mai vocal – tot soiul de condiții. Căci ”diviziunea internațională a muncii” nu a creat doar industrii în Sudul Global, ci și clasa celor care le supervizează (inginerii) și – mai ales – cea politică, a conducătorilor care nu înțeleg să le mulțumească europenilor și americanilor pentru noul colonialism. De aceea, accesul economic al țărilor fostei Lumi a Treia la industrii are exact același efect politic ca cel al Germaniei wilhelmiene sau au Japoniei Erei Meiji la puterea tehnologică: înarmarea și potențarea spiritului de revanșă.

5. Ce (mai) e de făcut?

Președintele Trump, în campania electorală și la începutul noului mandat, vorbea de reindustrializarea Americii, care nu însemna doar refacerea capacității ei de-a produce o gamă largă de bunuri pe care acum le importă și de arme ce-i sunt necesare dacă vrea să-și păstreze supremația globală, ci și regăsirea middle class-ului tehnic care a permis decolarea Americii la finele secolului XIX și, apoi, la jumătatea secolului XX. Între timp, pare a se fi răzgândit și preferă să dobândească monopolul asupra resurselor la scară palnetară – începând cu cele petroliere. S-a spus că politica actuală a președintelui american marchează o întoarcere a relațiilor internaționale în secolul XIX. Dacă e așa, să nu uităm că acesta s-a încheiat – în 1914 – tocmai cu un război pentru resurse. În fine, nu e deloc clar dacă doar controlul resurselor, lipsit de reindustrializarea promisă, poate menține supremația Americii. E și acesta un paradox al vremurilor noastre: în vreme ce tehnologia (cu IA-ul, genetica, imunologia, nanotehnologiile, laserele de mare putere etc.) fuge spre secolul XXII, politica și strategia îl regăsesc pe cel XIX!

Unde suntem noi în această ecuație? Într-o poziție la fel de fragilă ca în 1940 sau în 1981: aproape complet dezindustrializați și, ca atare, dependenți pentru aproape orice de importuri; cu un deficit comercial și o rată a dobânzii la datoria externă (dublată de haosul intern, ce limitează drastic orice posibilitate de decizie) care nu ne permit să facem nici o investiție serioasă în vreo industrie locală cu care să putem juca (măcar) la scară europeană; cu o școală în plin proces de dezagregare, incapabilă să producă personalul calificat al unor viitoare industrii; cu o populație ce îmbătrânește spectaculos (pe fondul denatalității și al imigrației), ce nu mai poate susține proiecte de durată; cu parteneriate externe fragile (reduse la ”accesarea fondurilor europene”) și căznindu-ne să nu cădem în categoria junk a rating-urilor internaționale. Adică nu un aliat, ci o povară, pentru oricine s-ar gândi să se asocieze cu noi. La fel ca în cele două date pomenite – 1940 și 1981 – pentru încă odată în istoria noastră dezvoltarea maximă coincide cu fragilitatea maximă. În aceste condiții e greu să fi suveran altfel decât din gură și din corzile vocale, la televizor și pe rețelele sociale. Soarta noastră nu depinde doar de Trump, de Putin, de Soros, de Macron sau de-mai-știu-eu cine, ci și de o mică reașezare la bursa din Hong Kong sau de fluxurile de nave din Strâmtoarea Hormuz, de o criză sanitară în avicultura braziliană, sau de orice altă bătaie de aripi a unui fluture de la celălalt capăt al lumii. Deconectați de la câteva din fluxurile ce ne mențin în viață economia, n-am fi în stare să facem nimic altceva decât să ne lamentăm și să căutăm vinovați.

Ne aflăm unde ne aflăm dat fiind că am ajuns la capătul unui suite de alegeri sau de refuzuri de-a alege (dacă putem numi astfel amânările). Teoriile politice și economice care ne-au învățat că NATO și Europa înseamnă stabilitate și garanții, iar globalizarea aduce prosperitate universală au devenit caduce (deși putem bănui că, din inerție sau din disperare, se mai predau încă în universitățile noastre). În câțiva ani lumea pe care-am cunoscut-o s-a schimbat radical. Și nu va mai fi niciodată cum a fost. Ne-am rostogolit la vale cu sentimentul că urcăm pe culme. Iar acum nu mai e deloc clar dacă suntem actorii sau doar spectatorii propriului nostru destin.

Articolul Dezastrul pe care noi l-am făcut apare prima dată în Contributors.