Știri, analize și opinii despre România și lume

Analize & Opinii

Prima electorală

DanielCulea 0

Centenar în România, alegeri în Franța și câte ceva din Italia și Grecia

„Sistemul electoral românesc din 1926 (proporțional cu primă majoritară de 40%) este unul dintre cele mai studiate sisteme electorale «exotice» în politologia comparată, dar paradoxal foarte puțin studiat sistematic în istoriografia românească”, mi-a spus, într-o conversație recentă, ChatGPT. Găsim destul adevăr, dar și destulă eroare în cele de mai sus, putându-se intui că inteligența artificială (încă) înțelege mai mult decât poate exprima.

În martie 1926, a fost adoptată legea electorală cu „primă”: partidului de pe primul loc, dacă obținea minimum 40%, la nivel de țară, i se acorda automat jumătate din mandatele de deputat, urmând ca jumătatea rămasă să fie împărțită proporțional tuturor partidelor care depășiseră pragul de 2%, inclusiv celui care primise deja jumătate. Simplificând, pentru 40% din voturi un partid avea 70% din deputați, pentru 50% din voturi, 75% din deputați, pentru 60%, 80% și tot așa. Invers, un partid cu 10% din voturi rămânea cu doar 5% din mandate În ansamblu, nu era, deci, vorba de proporționalism, ci doar de „reprezentarea minorității”, cum se și scrise în Constituția din 1923. „Prima electorală”, mai degrabă decât legea în ansamblu, a fost tratată, just, ca o marcă a „democrației parlamentare” românești interbelice. Există studii solide în materie1, dar, dincolo de ele, în general, istoricii nu își bat capul cu explicarea riguroasă a „formulei”, mulțumindu-se să o amintească pentru „exotismul” său.

Dar cum s-a ajuns la acest „exotism”? Deși îi datorăm cercetări amănunțite și nuanțate lui Adrian-Alexandru Herța2, „geneza” legii rămâne, încă, în multe privințe, neclară. Locul comun este că legiutorul român a fost inspirat de legea italiană din 1923, așa-numita „legge Acerbo”, impusă de Mussolini după preluarea guvernării, pentru a-și asigura majoritatea prin alegeri. Aplicată o singură dată, în 1924, fără efecte majore (căci fasciștii au strâns oricum, fraudulos, peste 60% din voturi), aceasta prevedea, într-adevăr, un „premio di maggioranza”: partidul de pe primul loc, dacă avea peste 25% din voturi, primea 2/3 din mandatele de deputat, 1/3 rămânând de împărțit proporțional între celelalte partide. Observăm că, dincolo de nivelul mai ridicat de la care se aloca prima, legea românească avea un mai pronunțat caracter majoritarist, căci stabilea din start pentru câștigător o bază parlamentară de peste 2/3, cu posibilitate de creștere, teoretic. În Italia nu s-ar fi putut întâmpla asta, pentru simplul fapt că numărul de candidați de pe liste era fixat prin lege la cel mult 2/3 din mandate (deci candidații partidului de primul loc erau aleși în totalitate). Exista, în schimb, teoretic, posibilitatea subreprezentării partidului majoritar, dacă el strângea peste 2/3 din voturi.

Aceste diferențe ridică semne de întrebare asupra modelului/sursei de inspirație! Chiar la o privire rapidă asupra discuțiilor din epocă, ne dăm seama că românii s-au inspirat nu atât, sau nu doar, din legea Acerbo în sine, cât (și) din ansamblul dezbaterilor italiene privind legislația electorală. Cele două peisaje politice au avut în comun dorința unor grupări influente de a scăpa de proporționalismul „pur” experimentat după 1919, care predispunea la fărâmițare parlamentară (chiar dacă, la noi, problema fusese rezolvată prin mijloace preponderent informale). Proiectul inițial românesc (care acorda toate mandatele dintr-un județ doar unei liste care avea majoritatea absolută a voturilor; în caz contrar funcționa reprezentarea proporțională), votat în Senat, nu semăna cu varianta finală, neprevăzând nicio primă. Ulterior, s-au vehiculat mai multe niveluri de alocare, ceea ce arată că „modelul” nu trebuie exclusivizat. În Italia, în timpul dezbaterii proiectului Acerbo, au apărut propuneri de ajustare mai apropiate de ceea ce avea să se adopte în România. O rețin doar pe aceea de ridicare a pragului de la 25% la 40% și de reducere a „premiului” de la 2/3 la 3/5, susținută de popularii lui Luigi Sturzo și Alcide De Gasperi. Mulți dintre membrii vechi clase politice se opuneau unor aspecte ale inițiativei mussoliniene (pragul, „premiul”, calculul național), dar erau dispuși la „picoli mercati”3, ceea ce lasă de înțeles că rațiunile nu erau, de nicio parte, ideologice, ci pragmatice. Pragmatic se pare că a fost și socialistul Giacomo Matteotti (cel asasinat în 1924 și devenit simbol al antifascismului). Proporționalist ferm în privința alegerilor parlamentare, deci vehement contra legii Acerbo, el propusese, în 1920, un sistem electoral „proporzionale con un  premio di maggioranza” (2/3 din mandate pentru partidul de pe primul loc, indiferent de procentul de voturi) pentru alegerile locale. Acesta ar fi trebuit să înlocuiască vechiul „maggioritario di lista con voto limitato”, care acorda listei câștigătoare 80% din locuri (toți candidații). Am putea crede că etichetarea ține de dozaj, dar nu cunoaștem pragul critic. Oricum, deși Matteotti s-a străduit să argumenteze că pe plan național primează alte criterii decât pe plan local, altfel spus, că politica și administrația sunt domenii diferite, proiectul său a fost considerat de mulți, de-a lungul vremii, modelul legii Acerbo4, care, repet, e, în general, considerată modelul legii românești din 1926. Inspirația pare să fi fost, totuși, mai difuză decât se afirmă!

Dar sistemele electorale cu primă/bonus nu reprezintă un „exotism” istoric. Ele au fost adoptate în multe părți, până în vremea noastră, cu scopul de a asigura/facilita crearea de majorități în adunările deliberative – și, prin urmare, eficiența executivă –, păstrând totodată reprezentarea – e adevărat, distorsionată – diversității curentelor politice. „Un lucru interesant”, mi-a scris ChatGPT, „sistemul românesc din 1926 este considerat de mulți istorici un precursor al ʻmajority bonus systemsʼ moderne”. Nu știu care sunt „mulții istorici”, dar comparațiile nu pot fi evitate.

Cazul cel mai vizibil e, din nou Italia, țara care, de-a lungul ultimului secol, a experimentat electoral cel mai mult și mai spectaculos. În 1953, deja amintitul De Gasperi, ajuns prim-ministru și unul dintre „părinții unificării europene”, a susținut, din rațiuni politice pe care nu le rezum aici, faimoasa „legge truffa”, care acorda partidului sau coaliției care obținea jumătate din voturi plus unu cca 65% din mandatele de deputat. Evident mult mai „blândă” decât Acerbo, și aceasta a fost aplicată o singură dată, fără a produce efecte (întrucât coaliția guvernamentală a strâns doar 49,8% din voturi, nebeneficiind de primă)5. Mai aproape de zilele noastre, un sistem cu primă a fost introdus prin „legge Calderoli” (2005, zisă și „Porcellum”, pentru efectele produse), care atribuia automat partidului/coaliției de pe primul loc 340 de mandate (din 630). Declarată neconstituțională după două aplicări, a fost înlocuit, în 2015, de „Italicum”, o variantă care stabilea un prag de 40% din voturi pentru alocarea a 340 de locuri și un eventual ballottaggio, în cazul în care pragul nu era atins din turul I. Cum și aceasta a fost declarată parțial neconstituțională, s-a ajuns la sistemul mixt de azi (cca 60% din parlamentari, aleși proporțional pe liste; ceilalți, majoritar) prevăzut de „legge Rosato”/„Rosatellum” (2017)6.  Sisteme cu „premio di maggioranza” există și actualmente în Italia pentru alegerile regionale7 și comunale. În ambele cazuri, acordarea bonusului e determinată nu de rezultatul listelor, ci de asocierea cu candidatul al președinte/primar prin vot direct. La comunale (pentru aproape 900 de localități vor avea loc în mai-iunie 2026), de exemplu, listei sau grupului de liste „colegate” primarului ales direct (un singur tur, până la 15.000 de locuitori; 2 tururi, peste 15.000) (l)i se acordă 2/3 (până la 15.000) sau 60% (peste 15.000) din mandatele de consilier8.

Se cuvine menționat și sistemul electoral grecesc, care se potrivește cel mai bine etichetei „proporțional cu bonus”, pentru că doar avantajează partidul de pe primul loc, facilitându-i, dar neasigurându-i automat majoritatea, nealterând proporționalitatea până la nivelul sistemelor majoritare. Până în 2015, 50 din cele 300 de locuri ai parlamentului unicameral de la Atena erau atribuite partidului de pe primul loc, iar restul de 250, împărțite proporțional tuturor partidelor care treceau pragul de 3%. După o reformă realizată de Syriza, în 2016 (cu aplicare întârziată, din 2023, din cauza lipsei majorității calificate de 2/3), care a instituit proporționalismul integral, în 2020, Nea Demokratia a reintrodus prima (aplicabilă, normal, din 2027; devansată prin organizarea de alegeri anticipate în 2023) într-o formă modificată: dacă a obținut cel puțin 25% din voturi, partidul de pe primul loc primește un bonus de 20 de mandate, plus câte un mandat pentru fiecare 0,5% peste 25%, dar nu mai mult de 50 de mandate în total9. De exemplu, un partid cu 30 % din voturi – 30 de mandate, 35% – 40,  ≥40% – 50. Concret, la alegerile la termen din 2023, fără primă, Nea Demokratia, a primit, pentru 39,85% din voturi, 146 de mandate (48,75), iar o lună mai târziu, la anticipate, pentru 40,8% din voturi, beneficiind de 50 de mandate bonus, a ajuns 158 (52,7%)10.

Asemănător funcționează sistemul francez pentru alegerile regionale. Lista care a obținut majoritatea absolută în primul tur sau majoritatea relativă în al doilea (la care participă toți cei cu peste 10% și pot fuziona cu cei de peste 5%) primește o primă de 25% din mandate, restul de 75% fiind împărțite proporțional între toate listele care au obținut cel puțin 5%11. Majoritatea, la limită, într-un consiliu regional poate fi obținută, deci, cu puțin peste o treime din voturi.

Cazul care seamănă însă cel mai mult cu sistemul românesc din 1926 este cel al alegerilor municipale (alegerile de la nivelul tuturor localităților) din Franța, „un act de democrație locală fără echivalent în lume”, având în vedere că se desfășoară în aproape 35.000 de comune, cu peste 50 de milioane de votanți, 900.000 de candidați și 500.000 de mandate. Ultimele două numere atenuează viziunea triumfalistă: în aproape 70% din comune a fost depusă o singură listă12. Încă din 1982, s-a introdus, pentru comunele cu peste 3.500 de locuitori (din 2014, 1.000)13, un sistem cu primă: lista care strânge majoritatea voturilor în primul tur sau cel mai mare număr în al doilea (aceleași condiții de acces ca la regionale) primește jumătate din mandate, participând și la alocarea proporțională a celeilalte jumătăți. La o privire istorică, ne dăm seama că logica nu a fost atât de a asigura majorități solide, acestea fiind produse și de legislația anterioară14, cât de a permite „reprezentarea minorității” în consilii.

Pentru a înțelege cum funcționează: în 2020, la Dijon, lista câștigătoare a strâns 38,24% din voturi, în turul I, respectiv 43,51%, în turul al doilea, ceea ce i-a adus automat 30 de locuri din cele 59 și alte 13, rezultate proporțional (metoda dʼHondt) din restul de 29. A obținut, deci, 43 de mandate, adică aproape 73% din consiliul municipal.

Întâmplarea a făcut ca, la împlinirea a 100 de ani de la instituirea „exoticului” sistem românesc, să aibă loc (15-22 martie 2026) primele alegeri municipale franceze la care sistemul cu primă majoritară se aplică în toate comunele, adică și în cele cu sub 1.000 de locuitori, care reprezintă în jur de 70% din total (chiar dacă sub jumătate din suprafață și sub 15% din populație)15. Ca și în 1982, scopul legii din 2025 care a extins aplicarea primei nu a fost acela de asigura majorități – ele erau asigurate oricum prin plurinominalul majoritar –, ci de „a întări paritatea în funcțiile elective și executive”16 la nivel comunal, căci există obligația alternării bărbat-femeie pe liste. S-a reușit parțial: dacă regula alternanței nu poate fi încălcată, doar un sfert din candidații „cap de listă” (cei care devin primari în caz de victorie) sunt femei17.

E greu de crezut că un sistem electoral cu primă/bonus ar mai putea fi acceptat la noi. Nici nu știu dacă e de dorit. Intenția mea este doar de a pleda pentru o dezbatere privind mecanismele electorale în România, în prezent existând doar o firavă discuție despre alegerea primarilor într-un tur sau două. Tehnicalitățile chiar afectează funcționarea instituțiilor și pot creea sau rezolva probleme.

Note

  1. Vezi, de exemplu, Cristian Preda, România postcomunistă și România interbelică, București, Editura Meridiane, 2002; Idem, Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Iaşi, Editura Polirom, 2011 (ediția a II-a, 2021); Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Iaşi, Institutul European, 2004; Idem, Modernizarea sistemului electoral din România (1866-1937), Iaşi, Institutul European, 2005.
  2. Adrian-Alexandru Herţa, „Proiectul legii electorale româneşti din martie 1926 şi modelul său, legea electorală italiană din decembrie 1923. Ţara reală şi ţara legală”, în Florin Anghel, Gabriel Stelian Manea, Metin Omer (coord.), Marea: loc al memoriei şi al desfăşurărilor geopolitice, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014;Idem, „Tradiţia ca element de fractură. Construcţia celui dintâi sistem electoral al României mari”, în Daniel Citirigă, Georgiana Ţăranu, Adrian-Alexandru Herţa (coord.), Intelectualii politicii şi politica intelectualilor, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2016; Idem, „Who’s the Author of the Romanian Electoral Law of 1926? Three Hypothesis”, în Annals of the Ovidius University of Constanța – Political Science Series, vol. 6, 2017; Idem,  „A Strange Law in Complicated Times: Retracing the Political Context of the Romanian Electoral Reform of March 1926”, în Annals of the Ovidius University of Constanța – Political Science Series, vol. 10, 2021.
  3. Giovanni Sabbatuci, „Il ʻsuicidioʼ della classe dirigente liberale. La legge Acerbo 1923-1924”, în Italia contemporanea, n. 174, marzo 1989, p. 71, https://www.reteparri.it/wp-content/uploads/ic/RAV0053532_1989_174-177_04.pdf.
  4. Tito Forcellese, „La proporzionale amministrativa con premio di maggioranza nel 1920: un modello per la legge Acerbo?”, în  Annali della Fondazione Ugo Spirito e Renzo De Felice. Il Presente Storico, a. XXXVI, Nuova serie, n. 3, 2024, https://www.rivistapresentestorico.it/index.php/presentestorico/article/view/46/38.
  5. Davide Posanzini, „L’elaborazione della cosiddetta «legge truffa» e le elezioni del 1953”, în Quaderni dell Osservatorio elettorale QOE – IJES, April 2002, https://www.researchgate.net/publication/358515271_L%27elaborazione_della_cosiddetta_%27legge_truffa%27_e_le_elezioni_del_1953.

Maria Serena Piretti, „Tra legitimità e coazione. Il caso della «legge truffa»”, în Scienza & Politica, n. 30, 2004, https://scienzaepolitica.unibo.it/article/view/2836/2233.

Articolul Prima electorală apare prima dată în Contributors.

Related Story

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *